Una din cele mai interesante sintagme ale limbii romane, expresia “a-si gasi Bacaul”, a fost indelung controversata, tocmai pentru ca nu se cunostea sensul exact al termenului-cheie din componenta ei.
Astfel, A.T. Laurian si I.C. Massim, primii dintre lingvistii care o consemneaza, o explica, oarecum aproximativ si inexact, prin trouver son maitre, “a-si gasi nasul”, sau “a gasi ac de cojoc (cuiva)”. Ceva mai aproape de adevar este Alexandru Cihac, care o traduce prin “trouver son diable”, “a da de dracul”.
Si mai aproape de adevar este B.P. Hasdeu: “Si-a gasit Bacaul nu bacaul vrea sa spuna pur si simplu: a mers pana ce a dat de hotar, a ajuns la vama, a fost oprit si scotocit, n-a putut sa mearga inainte”.
Aceeasi opinie e preluata si de Costache Radu, in cunoscuta sa lucrare monografica “Bacaul de la 1850 la 1900: “Este o legenda care traieste din vremuri indepartate: “Ti-ai gasit Bacaul”. Unii zic ca nasterea acestei zicatoare ar fi inainte de Stefan cel Mare, caci la targul Bacau era vama pentru marfurile ce veneau din jos, si vamesii fiind oameni lacomi si fara privegherea altora, vamuiau cum le venea la indemana, incat negustorii, cand scapau, povesteau la oricine, zicand: Mi-am gasit Bacaul!”
Interesat si de acesta sintagma, asa cum a fost interesat sa descopere si etimologia toponimului Bacau, profesorul Liviu Chiscop contesta – cu argumente solide – explicatia gasita de B.P. Hasdeu: “In realitate, vama de la Bacau – ca si toate celelalte care vor fi existat pe atunci la noi – nu a fost create pentru a jefui, a asupri si a descuraja pe negutatorii autohtoni si straini, ci, dimpotriva, tocmai pentru a-i proteja si a-i stimula in vederea dezvoltarii comertului pe teritoriul Moldovei.
La Bacau, ca si in alte puncte de vama, existau depozite, pazite de straji, in care negustorii aveau posibilitatea sa-si puna la adapost marfurile, contra unie taxe, pana cand le puteau vinde sau transporta in alta parte”. De altfel, despre depozitarea marfurilor straine la Bacau vorbeste si un hrisov al lui Stefan cel Mare, din 1460: “Oricare negutitor va veni fie de oriunde si-si va depune marfurile la Bacau sa dea calugarilor vama cea mare de grivna, iar de marfurile trecatoare sa se ia dupa lege vama de car”.
Insasi prima atestare documentara a orasului Bacau in documente romanesti se datoreaza tocmai emiterii unui privilegiu vamal de catre Alexandru cel Bun pentru negustorii din Lvov, la 6 octombrie 1408. Textul documentului – reluat aproape fara modificari de catre voievozii ulteriori – avea putere de lege, excluzand eventualele abuzuri din partea vamesilor. Astfel, se preciza ca negustorii din Lvov vor plati, pentru postavurile pe care le duc in Tara Romaneasca, in afara de vama principala de la Suceava, si “o vama de 2 grosi de grivna la fruntarie, la Bacau, iar la intoarcere din Valahia cu marfa de acolo, fie piper, fie lana sau orice, vor plati o jumatate de rubla de argint la Bacau si o rubla intreaga la Suceava”.
Asadar, expresia a-si gasi bacaul nu poate avea nici o legatura cu faptul ca Bacaul fusese candva un important punct de vama, ci trebuie analizata pornind tocmai de la descoperirea ca bacau insemna opait, un obiect arhaic de iluminat, des utilizat si la ceremoniile funerare.
Profesorul Liviu Chiscop argumenteaza convingator: “In sintagma de care ne ocupam cuvantul bacau este intrebuintat in sens metonimic (abstractul prin concret) in acceptiunea sa figurate de “sfarsit”, “moarte”, incluzand si o nuanta metaforica. Expresia a-si gasi bacaul insemna, deci, initial, “a-si gasi sfarsitul, moartea”, asa cum o tradusese Al. Cihac. Ea este cu mult anterioara in limba noastra celeilalte locutiuni sinonime, si anume a da ortul popii, bazata si aceasta exact pe acelasi procedeu metonimic, ortul fiind moneda, de provenienta germana (a patra parte dintr-un leu romanesc – n.n.), care se platea preotului pentru slujba oficiata la inmormantarea cuiva”.
Sa mai aducem ca argument si un text reprodus din teatrul lui Vasile Alecsandri: “Ian asculta, mai badeo … Nu-mi umbla cu mata-n sac si-mi raspunde curat, cum te-ntreb, c-apoi iti gasesti bacau cu mine”. De remarcat ca termenul bacau nu este ortografiat cu majuscula, nici articulat si nici macar cu apostrof dupa u, autorul sugerand astfel ca personajul sau se refera, indubitabil, la un singur obiect dintr-o multitudine de obiecte similare, in speta la un singur bacau (“opait”), folosit si la privegherea mortilor, de care s-ar fi putut sa aiba nevoie interlocutorul sau in cazul in care nu se comporta cinstit.
Iar opaitele inca se mai foloseau la Bacau, inclusive pentru iluminatul strazilor, pana spre anii 1863-1864, asa cum precizeaza si Costache Radu in monografia “Bacaul de la 1850 la 1900”: “Iluminatul orasului se facea astfel: la 100 de stanjeni, iar prin mahalale la o departare si mai mar, cate un par infipt in pamant avea in varf un fanar mic si in fanar o lumanarica de seu. Si aceste fanare se aprindeau de niste oameni care se numeau “fanaragii” care faceau apoi si paza de noapte, strigand din cand in cand cat ii tinea gura: “Te vad! … te vad!…”.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
