Tot mai pe scurt
Niciodată nu am fost prietenoşi cu timpul când era vorba de a ne exprima oral şi apoi în scris, dar în ultima vreme se pare că depăşim orice limită. E de ajuns un gest, un semn, un indiciu pentru a stabili deja contactul necesar cu un partener de dialog. (În China, expresia facială este suficientă pentru a se stabili identitatea persoanei.)
Nevinovatele sunete…
În 2005, când a apărut DOOM2, am găsit pentru prima oară într-o lucrare destinată publicului larg un „Mic glosar de termeni lingvistici”, care „cuprinde explicaţii simplificate”, menite a motiva diversele fenomene din interiorul limbii române, reflectate în Dicţionar. Ca atare, orice vorbitor trebuie să accepte că pierderea unui sunet sau a unei/unor silabe de la începutul unui cuvânt (talieni, pentru italieni, sau bus, pentru autobuz) se numeşte afereză. În oglindă, „căderea accidentală a unuia sau mai multor sunete de la sfârşitul unui cuvânt” (lingur, pentru lingură, în Bucovina de Nord şi în Maramureş, sau mă-ta, ta-tu, pentru mamă-ta/tată-tău) poartă numele de apocopă. Are un neajuns DOOM-ul: nu dă nici un exemplu când defineşte cei circa 60 de termeni.
Unul, pentru nouă!
Este cunoscut faptul că banalul stilou (redescoperit în ultima vreme) a fost născocit de un român: Petrache Poenaru. În 1827, l-a prezentat la Viena şi Paris, obţinând brevetul de invenţie pentru „condei portăreţ fără sfârşit alimentându-se însuşi cu cerneală”. Cele nouă cuvinte (traduse din franceză) au fost necesare în acel secol, pentru a oferi o minimă descriere, dar iute s-au adunat într-unul singur: stilou. (Lingviştii recunosc aici rivalitatea dintre economia paradigmatică şi risipa sintagmatică.) Uneori coexistă cele două aripi ale ecuaţiei: preşcolarii o apelează pe „doamna educatoare”, şi nu pe „doamna profesoară pentru învăţământul preprimar/preşcolar”.
Abreviere … interzisă
Am citit mai multe lucrări de istorie a celui mai vechi centru universitar din ţară – Iaşiul – şi în toate se face precizarea că titulatura instituţiei este „Alexandru Ioan Cuza”, nu „Al. I. Cuza”. O respectă cineva? Da, cu riscul de a fi consideraţi pedanţi.
Şi poezia se poate comprima
World Records Academy a găsit că „Luceafărul” eminescian este „cel mai lung poem de dragoste”. (Mai nimerit ar fi fost epitetul „amplu”, dată fiind complexitatea scrierii.) Imediat cineva şi-a amintit că cel mai scurt poem (!) de dragoste are un cuvânt: „Vino!”
Ce e un emoticon
Într-o ediţie aniversară a emisiunii „Vorbeşte corect!” de la TVR-1, Liana Stanciu constata că în secolul XXI se comunică tot mai economicos, până la nivelul emoticoanelor, cu inimioare, zâmbete, grimase etc. „Ar trebui să figureze în DEX, că prea e folosit”, subliniază jurnalista. Am deschis ediţia din 2016 a celui mai popular dicţionar, dar nu am dat de termenul respectiv. Doar DEXI îl recunoaşte ca „grup de caractere pentru exprimarea unor stări afective (folosit în cyberspaţiu)” şi îl plasează în domeniul informaticii. Noi ştim însă că se întâlneşte din ce în ce mai frecvent în comunicarea de pe internet.
De ce Alecsandri?
La 31 august 1919, în Bacău, a luat fiinţă Casa de Sfat şi Citire „Vasile Alecsandri”, al cărei preşedinte (1919-1932), general dr. Dragomir Badiu, şi-a pus la dispoziţie locuinţa pentru a ţine diverse acţiuni culturale. Nu a trecut multă vreme şi lumea a redus titulatura cercului la primul şi ultimul cuvânt: „Casa Alecsandri”, aşa cum este cunoscută şi azi. Un emoticon zâmbitor (semn de gratitudine) pentru cel care deschide alfabetul literaturii române (A, urmat de B – Bacovia).
