Amedeo Spătaru e bine cunoscut în breasla operatorilor de film, după o pregătire de specialitate care i-a asigurat un grad superior de profesionalism şi după ce a avut rarul privilegiu de a lucra cu elita regizorilor români. L-am abordat când tocmai se pregătea să abandoneze clasa sexagenarilor (s-a născut la 9 martie 1954) şi să(-şi) demonstreze că are suficiente resurse pentru a fi de folos în continuare clasei realizatorilor de arhivă documentar-sentimentală.
– Moldovean sau ardelean?
Amedeo Spătaru: – Interesant: deși născut la Sibiu, nu pot să mă consider ardelean. Dar nici moldovean. Combinația de gene este în schimb inedită. Familia mamei provine cumva – căci bunicul era născut și crescut pe teritoriul României Mari, în Basarabia – din părinți ce ar putea coborî din Polonia, după sonoritatea numelui. Se numea Mihail Alexandrovici Koroletzky. Absolvent al Școlii Militare de Subofițeri de Jandarmi, își va urma destinul prin mai multe zone din România. Războiul (al doilea, mondial) îl găsește dincolo de Prut, unde 1940 este arestat și internat într-un lagăr de reeducare din Siberia. Va reveni la familie în anul 1956. Dar asta ar putea fi o altă poveste. Concluzia nu poate fi decât una: sunt Român!
– Ce vă recomandă ca băcăuan?
Amedeo Spătaru: – Băcăuan? Cu siguranță creșterea mea, dar și devenirea, care se petrec pe meleagurile acestea. Până în 1973, când am absolvit Liceul (azi) „Gheorghe Vrânceanu”, și puțin după aceea am trăit în Bacău. Aici am deslușit primele secrete ale artei fotografice, îndrumat de dl profesor Gheorghe Chiriac, de fizică. Microbul a devenit atât de „virulent”, că nu m-a mai părăsit. Ba chiar s-a dezvoltat spre o direcție pe care la începuturi nu o bănuiam. Ca urmare, cu strădanii imense, am reușit să urmez cursurile și să-mi închei studiile superioare la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, cu specializarea imagine de film și televiziune. La vremea respectivă nu exista decât o facultate cu acest profil, care punea la dispoziția candidaților doar 7 locuri pe an! Un alt băcăuan, Dinu Tănase, din Târgu Ocna, terminase ceva mai devreme aceeași facultate. Mai târziu a devenit unul dintre regizorii de film importanți, cu „Doctorul Poenaru” (1978), „Trei zile și trei nopți” (1976), „Frozen Ignat/Cine a ucis Craciunul?” (2018) și altele. Dar gata cu istoria!
– Nici pe departe! Din ce-mi dau seama la o analiză sumară a CV-ului dv., biografia profesională se distribuie pe trei paliere. Primul este, cred, cel mai însemnat şi ne trimite direct către Centrul de Producţie Cinematografică Bucureşti. Vă însoţim în timp, la hotarul anului 1983.
Amedeo Spătaru: – Aveţi dreptate: cea mai importantă rămâne perioada 1983-1990, când am lucrat efectiv ca asistent de imagine, cameraman și director de fotografie la Centrul de Producţie Cinematografică București sau altfel spus, la Studiourile Buftea. Este perioada în care am trăit pe viu tot ceea ce înseamnă filmul românesc. Am avut ocazia să fiu alături de unii dintre cei mai importanți regizori de film ai epocii, dar și sub atenta și măiastra îndrumare a unuia dintre cei mai importanți și titrați directori de imagine: Vivi Drăgan Vasile. Tabela de marcaj arată aşa: „Dreptate în lanţuri” (Dan Piţa, 1983), „Horea” (Mircea Mureşan, 1984), „Încrederea” (Tudor Mărăscu, 1984), „Punct şi de la capăt” (Alexa Visarion, 1985), „Cuibul de viespi” (Horea Popescu, 1987), „Secretul armei secrete” (Alexandru Tatos, 1988), „Cine are dreptate?” (Alexandru Tatos, 1989), „Erou la 13 ani” (Dinu Tănase, 1989).
– Al doilea palier are substanţă pedagogică. Unde? Când? Cu cine şi cu ce roade?
Amedeo Spătaru: – A urmat 1990, când filmul românesc, rămas fără resurse, a avut o cădere nefericită. Studiourile era pregătite să tragă heblul, ca să folosesc un termen drag nouă. În aceste condiții, dar și datorită climatului sociopolitic, am revenit la matcă, în Bacău ca profesor titular de arta imaginii de film și artă fotografică, la Palatul Copiilor, între 1990 și 1997. O perioadă interesantă și pentru că am găsit aici copii dornici să învețe, copii ce-şi doreau o activitate spectaculoasă. Activitatea lor a fost răsplătită cu numeroase premii și diplome la taberele naționale și concursurile care încă se organizau de către Ministerul Educației. Încet, încet acestea au dispărut, fiind considerate cam fără rost, așa cum a dispărut și postul de profesor de la Palatul Copiilor.
Ar mai fi o etapă: între 1997 și 2002 am organizat și condus ca director de studio Canalul Satba-Symbol, mai cunoscut de băcăuani sub numele de Canal 6. O altă perioadă de pionierat, când alături de tânăra echipă am încercat și pot spune că am și reușit să oferim băcăuanilor o producție interesantă și diversificată. Dar, ca orice lucru bun sau ca orice minune, nu a rezistat prea mult.
– Ultimul popas este încă în dinamică şi poartă numele Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bacău. Rezultatele sunt la vedere pe canalele internetului. Fiţi-ne, vă rog, ghidul autorizat.
Amedeo Spătaru: – S-a întâmplat în anul 2004, atunci când managerul instituției, actorul, colegul de studenție Florin Zăncescu mi-a oferit marea șansă de a reveni la dragostean dintâi – filmul! Aşa am ajuns să realizez materiale foto-video în vederea păstrării și promovării patrimoniului cultural etnofolcloric al județului Bacău. Mai multe filme cu acest specific mă reprezintă: „Căiuții din Pârjol”, „Nunta strămoșească”, ciclul „Tezaure umane din judeţul Bacău (Anica Fichioş, ţesătoare; Gheorghe Oprea, manager cultural; Toma Paraschiv, rapsod popular; Ioan Măric, pictor naiv, ş.a.). Participând la Festivalul Județean de Folclor de la Slănic-Moldova, am realizat documentarul de foto-reportaj al evenimentului din 2005 până în prezent, la fiecare ediție. De asemenea, am colaborat la organizarea Salonului Naţional de Artă Naivă de la Centrul de Cultură „George Apostu” Bacău.
– Este limpede că Amedeo Spătaru a devenit sinonim cu imaginea făcută să dureze. V-a călăuzit, fără îndoială, un crez artistic şi profesional. Daţi-i glas, rogu-vă.
Amedeo Spătaru: – I-aş zice misterul camerei obscure. Secretul îl știut numai profesioniștii imaginii. Nu există realizări notabile în domeniu fără pasiune, fără dorința de a arăta celorlalți lumea așa cum o vezi și o simți tu, ca un creator de imagini. Alături de toate acestea, o mare dorință de cunoaștere, de a vedea, de a studia și de a pune în valoare oameni, chipuri, sentimente. Viaţa, adică, cu bune și cu rele.
– La mulţi ani, Amedeo Spătaru!
Dialog de Ioan Dănilă
