Oamenii încruntați, posaci, cu o expresie acră pe chip, aruncând priviri piezișe, m-au indispus mereu, cu asupra de măsură. La fel, cei care se uită la tine de sus, cu un aer de superioritate, afișând o antipatică mutră arogantă. Or, eu cred că un ușor zâmbet, de pildă, atunci când saluți pe cineva, când te întâlnești cu o persoană, este o dovadă de minimă politețe. Oricum ar fi, eu am fost atrasă, dintotdeauna, de oamenii care, nu numai că au pe față o ușoară adiere de surâs, dar știu să râdă cu poftă, din toată inima. E semn că sunt buni, generoși, că sunt sănătoși la cap și că nu au complexe. Pentru că prostul se naște vexat. Suspicios tot timpul, fierbând în suc propriu, invidios, plesnind de ciudă, cu sau fără motiv.
Aș vrea să văd cât mai mulţi oameni cu figuri deschise, zâmbitoare. Dar, din păcate, noi, românii, nu avem educaţia zâmbetului. Fiindcă există şi aşa ceva, transmis din generaţie în generaţie, aşa cum se întâmplă la asiatici, dar şi la alte popoare. Chiar dacă e vorba doar despre un smile de circumstanţă, uneori, de politeţe, eu îl prefer categoric încruntării şi acrelii. Om fi noi amărâţi, săraci, divizați, dar nu rezolvăm nimic cu veşnica posomoreală. Şi nici cu manifestările extreme, pentru că avem şi băşcălia groasă, în care suntem mari meşteri, așa după cum avem şi obiceiul unor interminabile lamentări. Zâmbetul însă semnifică altceva, un drept câştigat, o libertate interioară, o inteligentă detaşare, un simţ al relativităţii lucrurilor. Lucrurile trebuie luate aşa cum sunt, fără înverşunare, cu o atitudine mai binevoitoare, mai înţelegătoare.
Un zâmbet poate diminua teama din noi sau poate chiar s-o alunge. El este o relaxare a fricii, am întâlnit undeva formularea asta foarte expresivă, și am reținut-o. Iar ca să zâmbiți, am să reproduc câteva citate umoristice: „Iubesc omenirea. Doar pe oameni nu pot să-i sufăr”. Charles Schultz); „Ce bine-ar fi dacă mi-ar da Dumnezeu un semn limpede. De pildă, dac-ar depune o sumă mare pe numele meu într-o bancă elveţiană”.(Woody Allen); „Fericiţi cei tineri, căci ei vor moşteni datoria naţională”. (Herbert Hoover) Ei, asta chiar că ni se potriveşte perfect și nouă, din nefericire. Lucrurile nu stau deloc bine acum, nici la noi, și nici în lume, dar noi ne agățăm de speranțe, că doar n-o să ne punem cenușă în cap și o să așteptăm, sfârșitul.Așa suntem noi, avem nevoie de iluzii ca să trăim, ca să rezistăm, chiar dacă ele nu ne oferă decât paleative de o clipă, cel mai adesea. Cei care au de partea lor credința sunt cei mai fericiți, pentru că au în ea un tovarăș de nădejde, de cursă lungă.
În fine, apropo de râs și de comedie, care umple sălile de teatru, așa cum a fost recent la spiritualul spectacol al Naționalulului bucureștean cu „Dineu cu proști” (excelent interpretat), care a revenit în Bacău pentru a treia oară, am în minte o zicere inspirată a dramaturgului Dumitru Solomon. Râsul e cel mai sigur medicament împotriva îmbătrânirii premature a celulelor spiritului. Comedia este un contract de tinerețe sufletească încheiat cu noi înșine. Noi, cei buni și adevărați”.
La câte contracte păguboase există pe lumea asta plină de josnici profitori, cel de mai sus mi se pare foarte atrăgător și avantajos. E un contract făcut în termeni foarte relaxați, pe care-i stabilim noi înșine, și din care sigur câștigăm o stare bună, o doză de încredere și o infuzie de prospețime, atât de necesară în acest timp al poluărilor de toate felurile.
