În 1938, sperând că Germania se va potoli și nu va mai cere alte teritorii, Franța și Anglia au făcut presiuni asupra conducerii Cehoslovaciei să accepte cererea lui Hitler care voia partea vestică a țării. Deși Cehoslovacia avea o formidabilă linie defensivă, conducerea țării a fost nevoită să accepte șantajul celor două democrații și să cedeze acel teritoriu. Ulterior, Hitler va desființa statul cehoslovac.
E bine să ne amintim de genul acesta de episoade din istorie. Pentru că fix la acest moment m-am gândit când am auzit că Olaf Scholz, cancelarul german și președintele francez Emmanuel Macron i-au cerut, într-o scrisoare comună, președintelui sârb Aleksandar Vucic să renunțe la pretențiile asupra Kosovo. Reamintim fapul că provincia Kosovo s-a desprins prin violență de Serbia, în 1999. Armata de Eliberare din Kosovo, formațiune declarată, inițial, teroristă de către Occident, a atacat populația sârbă iar când sârbii au trimis forțele de ordine în zonă, NATO a bombardat Serbia, pe care a acuzat-o de un genocid care nu a fost niciodată demonstrat. Unii ar spune că povestea Kosovo este exact povestea Crimeei, doar că, dacă în privința primeia, Occidentul se pronunță pentru segregare, în privința celeilalte se pronunță pentru revenirea la Ucraina. Cum ar veni, două măsuri pentru aceiași problemă.
„Facem apel la dumneavoastră, în calitate de lider al țării dumneavoastră, să vă îndemnăm să dați dovadă de maximă determinare și disponibilitate pentru a lua decizii dificile care vor duce la progrese în dialogul dintre Kosovo și Serbia sub auspiciile UE” , se arată în scrisoarea semnată de Scholz și Macron. Tradusă din limbaj diplomatic, cele două țări cer Serbiei să nu mai considere Kosovo parte a propriului teritoriu și să accepte independența acestei provincii.
Două țări care se consideră democrate susțin, așadar, un nou „Acord de la Munchen”, pentru a deposeda o țară de o parte din teritoriu. În același timp, cele două țări susțin Ucraina în fața Rusiei, pentru ca această din urmă să nu o deposedeze pe prima de o parte din teritoriu.
Ce încredere mai putem avea în Occident? Ne putem aștepta să ni se spună, și nouă că, „pentru a rezolva disputele de lungă durată și pentru a realiza perspectiva europeană” trebuie să renunțăm la o parte din țară? Evident că am putea să ne așteptăm și, probabil, într-o formă sau alta se va întâmplă la un moment-dat dacă nebunia asta nu se va opri sau nu va fi oprită.
Pentru că în Balcanii de Vest, problema Kosovo nu este singulară. În Bosnia și Herțegovina situația este încordată, în Muntenegru sunt probleme, Macedonia de Nord este și ea în relații încordate cu Bulgaria. Mai încolo, grecii sunt în clenciuri cu turcii și oricând se poate aprinde scânteia unui conflict. Iar peste tot se simte mirosul prafului de pușcă „made în Occident”, pus bine în butoaie ascunse peste tot prin zona Balcanilor.
