„Ultima sută” sau marea evadare de sub „jugul cel greu şi rău”

Cornel Galben – poet, critic şi istoric literar, jurnalist, manager media, director/consilier de editură, redactor-şef de reviste, autorul a 18 cărţi aplaudate – este, de la sfârşitul anului trecut, vieţuitor al mănăstirii Sfântul Ioan Casian, Dobrogea.

Marea sa evadare este argumentată moral: „Eu am ratat multe (…), nu vreau să ratez şi mântuirea din pricina scrisului. E drept că m-am ales cu nişte cărţi, dar cine va mai şti de ele după câţiva ani? Unele au fost citate, totuşi, ca sursă bibliografică, aşa că mai sunt ceva speranţe, deşi gloria asta lumească n-are valoare..”.

Sub auspiciile unui moto emoţionant –„Rămân sub jugul cel bun al Domnului, pentru a scăpa de jugul cel rău şi greu al lumii acesteia”(Sf. Efrem Siriul) – editura PIM (2013) îi publică volumul „Ultima sută”, un ultim jurnal (1 iunie -31 decembrie 2012) „care dă seama de încercările şi zbaterile legate de schimbarea la care am sperat atunci când mi-am luat crucea şi am pornit spre necunoscutele căi ale Domnului”(C.G.). În acest interval a completat „fişe de autori”, a fost asediat de scriitori („Mă simt ca un prizonier”…), cu manuscrise, proiecte editoriale, completări la bibliografii, dar şi de grijile cele lumeşti raportate la clarificarea unor aspecte juridice ale proprietăţii, la nivelul familiei.

În aşteptarea evadării de sub „jugul cel greu şi rău”, exigenţa sa nu are frontiere: „…vizita P.S. Ioachim Băcăuanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, mi-a adus aminte de fastul fals al vizitelor prezidenţiale, deosebirea constând în faptul că steguleţele au fost înlocuite cu garoafe roşii”.

Apoi, amar, îl citează pe Aristotel: „Se pare că aspiraţia spre onoare face ca majoritatea oamenilor să dorească mai mult să fie iubiţi decât să iubească, de unde şi toleranţa lor faţă de linguşire…” 24 noiembrie, ziua „ieşirii din lume”: „…am intrat în… pâine, părintele trimiţându-mă să trag clopotul de 40 de ori, vestind începerea vecerniei, pe parcursul căreia am şi citit la strană”. Începe acomodarea cu noua lume: „Trebuie să pun burta pe carte şi să învăţ tot tipicul, altfel mă voi face de toată băcănia”, „E destul de straniu să ştiu că nu mai depind de banul meu şi că de fiecare dată va trebui să îi cer de la stareţ”, „Nu m-am familiarizat nici cu limbajul din Ceaslov şi tocmai de aceea va trebui să fiu mult mai sârguincios şi, treptat, să-mi iau gândul de la cele lumeşti, dedicându-mă cu toată fiinţa celor trebuitoare sufletului”… Cât va dura această tranziţie?…

„Ultima sută”, cartea unui dramatism moral rar, cartea Deciziei unei vieţi, istoria nefardată a unei „ieşiri din lume”, a abandonării de către un Om, care a fost/este o Voce a comunităţii mirene, a acestui univers în care, după cum mărturiseşte, „gloria asta lumească n-are valoare..”. După ultima pagină a cărţii lui Cornel Galben – călugărul de azi de la mănăstirea Sfântul Ioan Casian– obsedant, te caută gândul cel ştiut, dar atât de mult neluat în seamă de mulţi dintre noi, cei aflaţi în căutarea unei amărâte/efemere glorii lumeşti: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” Dar, sclavi ai deşertăciunii fiind, de „jugul cel greu şi rău” puţini ne putem lipsi…

…Dacă scrisul vindecă traume, dacă omul e o fiinţă povestitoare, iar scrisul este o bucurie, nu cred că, vreodată, Cornel Galben se va despărţi de Condei. Sunt atât de buni prieteni, Condeiul se simte atât de minunat în preajma sa, încât chiar el, Condeiul, nu-l va lăsa pe Cornel să se îndepărteze de el. Pentru oameni precum Cornel Galben, scrisul este ca un sport de contact: poţi fi rănit, dar îţi place. O fi aici ceva din deşertăciune, deşertăciunea deşertăciunilor, dar este cea mai inofensivă, cea mai puţin păcătoasă dintre toate deşertăciunile lumii.