Definiţia dată uciderii din culpă de către Codul Penal ART. 192 e următoarea: „(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. (3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu jumătate.”
Din motive de politică penală, uciderea din culpă săvârşită de conducătorul auto fără agravantă se pedepseşte de regulă cu aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării. Dar aspectului laturii penale relative bine conturat în doctrină i se adaugă acum o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la răspunderea sub aspectul laturii civile.
Printr-o speţă soluţionată de CEDO, în „Cauza Deaconu împotriva României”, publicată în M.O. nr. 863 din 25 octombrie 2019, se rezolvă chestiunea acordării daunelor morale de o manieră care se constituie ca un serios avertisment de natură civilă de astă dată, pentru cei care îşi asumă încălcarea legii.
Circumstanţele cauzei
Reclamanţii s-au născut în 1997 şi, respectiv, 1999, şi locuiesc în Bucureşti. La 20 iulie 2010, X – sora reclamanţilor, în vârstă de 9 ani la vremea respectivă – a fost grav rănită într-un accident rutier. A fost internată imediat în spital unde a decedat, după 4 zile de chinuri. Faţă de conducătoarea auto a fost pusă în mişcare urmărirea penală pentru ucidere din culpă. S-a stabilit că, în timp ce conducea autovehiculul cu o viteză de 92 km/oră (deşi limita de viteză era de 50 km/oră), aceasta a pierdut controlul autoturismului său şi a intrat pe trotuar, unde se afla sora reclamanţilor. La 26 septembrie 2010, în timpul cercetării penale preliminare, reclamanţii, mama lor şi fraţii lor mai mari, au solicitat despăgubiri civile în cadrul procesului penal. La 24 octombrie 2011, Judecătoria Bucureşti a separat acţiunea civilă de acţiunea penală. La 6 decembrie 2011, Judecătoria Bucureşti a acordat fiecărei părţi civile, reclamanţilor, 100.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Instanţa a obligat societatea de asigurare a conducătoarei auto la plata despăgubirilor. Instanţa reţinând că între părţile civile şi fetiţa de 9 ani existase o strânsă relaţie afectivă, iar moartea violentă a fetei a provocat o mare durere familiei sale. Împotriva acestei hotărâri toate părţile au declarat recurs. Prin decizia din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul declarat de societatea de asigurare, reţinând că răspunderea societăţii de asigurare este doar de natură contractuală şi, prin urmare, subsidiară. De asemenea, instanţa a respins pretenţia reclamanţilor (fraţii mai mici n.n.) privind prejudiciul moral motivând că, la data accidentului surorii lor, aveau vârsta mai mică de 14 ani şi, prin urmare, nu au conştientizat consecinţele negative ale morţii acesteia. În legătură cu pretenţiile formulate de fraţii mai mari, instanţa a redus sumele acordate la 25.000 EUR pentru fiecare, reţinând că”…. fraţii mai mici au conştientizat mai puţin ce s-a întâmplat, însă cei mari au suferit…”
Instanţa a redus, de asemenea, daunele morale acordate mamei lor la suma de 50.000 EUR. Soluţia a fost atacată la CEDO. Acţiunea a fost admisă. Înalta instanţă apreciind că „… toţii fraţii, inclusiv reclamanţii, şi-au pierdut sora într-un tragic accident. În condiţii normale, o moarte atât de brutală şi dureroasă le-ar fi provocat tuturor fraţilor ei o mare suferinţă, indiferent de vârsta lor. Însă cererile pentru acordarea de despăgubiri ale fraţilor au fost evaluate diferit de instanţa de recurs din cauza vârstei lor, motiv care se încadrează în domeniul de aplicare al art. 14 (discriminare interzisă de art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 n.n.) Prin urmare, Curtea constată că, în lipsa oricărei justificări rezonabile, respingerea pretenţiilor reclamanţilor pentru acordarea de despăgubiri pentru unicul motiv că aceştia nu au suferit la fel de mult ca fraţii lor mai mari din cauza vârstei lor fragede a constituit o discriminare…”
Jr. Adrian M. Ionescu
