29 decembrie 2024

TUR DE CONFRERIE. Expoziţie la Muzeul Naţional al Marinei Române, Constanța

Pe vremea când abia l-am cunoscut pe Ovidiu Ungureanu m-am mirat de precizia fotografiilor sale, dar abia mai târziu, când mi-am dat seama că arta sa e total asumată, am înţeles că orice inspiraţie a sa e sorbită din adâncul unde s-a născut pentru a fi adusă în conştiinţa sa. Astfel că el stabileşte apoi cum vor fi toate fotografiile unui ciclu. Dacă stabileşte că va fotografia „fără umbră” (mă gândesc aici la ciclul „Palate şi Castele Industriale”), toate edificiile, vor fi fotografiate la acea oră a zilei la care clădirile nu au umbră. Apar doar ele, într-o relevare absolută, fără „contaminanţi”. „Contaminanţi” de efecte poetice, desigur, deoarece unii privitori ar putea spune că un surplus de elemente şi efecte sunt poetice. Dar când ele lipsesc, nu ne mai pot distrage atenţia de la adevărul ce mi-l înfăţişează artistul. E o artă spartană? Unii o numesc „minimalistă”, totuşi, nu e vorba de o reducere a obiectelor fotografiate la elementele lor geometrice. Ci de ceva cu mult mai subtil. De ceea ce am vorbit de adevărul artistului şi, în cazul de faţă, acest adevăr este Prezenţa. Prezenţa subiectului fotografiat. Dacă ar privi cineva fotografiile lui Ovidiu Ungureanu fără să i se spună ale cui sunt, ar putea spune: iată nişte imagini cu o divină conştiinţă de sine. Pentru că inspiraţia, simţul poetic, simţul proporţiilor au fost aduse în conştiinţă şi aici, ca într-un Athanor, li s-a extras esenţa. Lucrând cu esenţe, da, s-ar putea spune, la limită, deoarece nu este, totuşi, de ajuns, că e vorba de o artă spartană. O artă ce vrea să releve identitatea obiectului sau fiinţei fotografiate. Ovidiu este un constructor de artă în conştiinţa sa, căci în conştiinţa sa îşi construieşte arta şi abia apoi face click. La un moment al zilei potrivit pentru asta, într-un loc potrivit pentru asta, surprinzând un obiect căruia el îi caută identitatea şi speră să o imortalizeze într-o fotografie. Şi astfel preciziei gândite i se adaugă pânda, speranţa, căutarea – adică sentimentele şi năzuinţele omeneşti.

 



Expoziţia „Tur de confrerie” face parte dintr-un proiect mai amplu, intitulat „Imagini recurente”. Şi-a deschis drumul în Bacău şi îl va sfârşi la Constanţa, la Muzeul Naţional al Marinei Române. Aici va poposi şi va rămâne, poate, pentru totdeauna, ca donaţie pentru Muzeul Marinei. E un ciclu de fotografii cu totul diferit de cel pomenit anterior. Un ciclu unic, deoarece în acest caz emoţiile, care se vor vărsa mai târziu în conştiinţă, copleşesc.

Dar ce este fotografia? Eu o privesc ca pe încercarea dramatică a oamenilor de a învinge în lupta cu timpul, sau măcar de a-i încetini înaintarea. Este o păstrătoare a memoriei existenţei noastre cu tot ce creăm cât trăim. Dar pentru artistul fotograf e ceva mai mult: fotografiile descriu lumea şi îi păstrează sentimentele şi fiinţa. În cazul de faţă e vorba de amintiri, nostalgii, prietenie şi tinereţe.

Cu ani în urmă, în 1984, Ovidiu Ungureanu fotografiază pentru prima dată Portul Constanţa din curtea Liceului de Marină „Navrom” (Poarta 6): prima întâlnire cu Portul. După terminarea liceului (Promoţia 1988, specializarea Punte, mai târziu va fi timonier şi apoi radio-telegrafist), participă la Olimpiada transmisioniştilor (la Schitul-Costineşti, Şcoala de radio-telegrafie a Marinei Militare), faza Marina Militară, în 1989, unde se clasează pe locul al III-lea. Iar din 1991 devine navigator pe mările şi oceanele lumii, sub diverse pavilioane, nava sa de suflet până în 1999 fiind M. S.WORLD RENAISSANCE (Renaşterea lumii – un nume sugestiv). Pe unde va fi navigat Ovidiu Ungureanu, câte va fi văzut de pe puntea vaporului în aspra meserie, până la urmă sensibilitatea sa alege: imaginile de la Cercurile Polare a celor doi Poli, Nord şi Sud, îl cuceresc pentru totdeauna. Ajuns aici, a văzut „expoziţia marelui stilist ce lucrează în gheaţă” (îl citez pe artist) şi, fermecat, va face fotografii cu aparate de unică folosinţă. Acest ciclu de fotografii de la Cercurile Polare l-a numit „Imagini recurente” şi nimeni nu a ştiut de el până de curând, căci nu le-a dedicat, până în prezent, o expoziţie. O parte din acest ciclu apare pentru prima dată în volumul de prozo-poeme „Onirica”, ediţia a doua. E un minialbum cu fotografii neretuşate, care păstrează patina filmului pe care a fost surprins tărâmul zăpezilor, gheţarilor şi icebergurilor. Sunt fotografiile „polare” ale unui ciclu ce se va amplifica treptat. În 2023 alte fotografii ale acestui ciclu ajung la Chişinău, la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi”. Acest fragment biografic sper să ajute la mai buna înţelegere a fotografiilor din „Tur de confrerie”. Ele s-au născut din entuziasmul tinereţii, dintr-o „emoţie extenuantă”, cu greu ancorată în stăpânirea de sine. Emoţiile intense ale tinereţii în faţa frumuseţilor lumii dau naştere artistului. El va omagia în fotografiile sale tot ce i-a fost dat să vadă. Portul Constanţa a fost pentru el unul dintre spaţiile miraculoase. „Tur de confrerie” este un ciclu din „Imagini recurente” strict legat de ţărmul Mării Negre şi de Portul Constanţa. Fotografiile sunt un tribut al tinereţii oferit unui loc care i-a încântat lui Ovidiu Ungureanu adolescenţa, unui loc ce i-a însoţit anii de formare atât ca navigator, cât şi ca artist. Dacă nu trecem uşor cu vederea numele expoziţiei, observăm că el conţine cuvântul „confrerie”. Un cuvânt ce împarte tributul tinereţii tuturor oamenii pe care i-a cunoscut, „lupii mărilor” mai ales. Oare cât de uniţi pot fi navigatorii pe acelaşi vapor? Nu sunt oare mai uniţi ca ortacii, nu împărtăşesc aceleaşi griji şi bucurii şi spaime şi vise? De aceea am spus că aceste fotografii vorbesc, dincolo de imagini, despre prietenie şi tinereţe.

Expoziţia de la Muzeul Naţional al Marinei Române închide proiectul început acum cinci ani. Un final fericit, încheiat cu donaţia fotografiilor în acel meleag din care provin. Ele vor rămâne ca o rechemare a unui Paradis al tinereţii. Ca o ultimă îmbrăţişare a unei vârste şi a unei stări: îmbrăţişare cu lumea marină, cu vapoarele, cu bolta ce se înalţă peste mare, cu întunericul nopţii peste misterul apelor, cu luminile tainice ale mării şi cu tot ce înfăţişează fotografiile.

Nu pot să nu-l amintesc în acest context pe comandorul Dimitrie Ştiubei, considerat drept unul dintre „cei mai delicaţi portretişti ai mării”. Pe de o parte, pentru micile paralelisme ce se pot face între viaţa pictorului Dimitrie Ştiubei şi viaţa artistului fotograf Ovidiu Ungureanu: navigatori şi băcăuani, dar mai ales pentru împărtăşirea unei aceleiaşi iubiri şi pasiuni: marea, frăţia marinarilor şi lumea mării. Inegalabilul pictor mărturisea: „Potrivit estimărilor mele, am pictat aproximativ şapte mii de tablouri în şaizeci de ani”. Şi tot în acest context doresc să-l pomenesc pe prozatorul Constantin Novac, un împătimit şi el al mării, care s-a considerat întreaga viaţă un „prozator marin”.

 Dan Perșa



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img