La douazeci si cinci de kilometri distanta de oras, in comuna Filipesti, acum doisprezece ani se contura ideea unei afaceri. O veche fabrica de amidon, careia locuitorii ii spuneau „Sateanca”, ramasa in paragina dupa nouazeci, avea sa capete o cu totul alta intrebuintare. Fusese construita la inceputul anilor saizeci, pe asezamântul unui modest conac boieresc, pe malul unui pârâias cu apa limpede, denumit „Precista”.
Acum nu se mai stie daca denumirea conacului a fost preluata de la cea a pârâului, sau invers. Dupa atâtia ani, discutia cu Ion Neculcea, intreprinzatorul cu pricina, m-a trimis spre copilarie. Aveam cinci-sase ani si locuiam in comuna invecinata, Beresti-Bistrita. Era perioada când abia se introducea curentul electric. Noi nu aveam inca. O auzeam pe mama, când stingea lampa, indemnându-ma la culcare stiind ca n-am somn. Spunea obosita, stiind ca o aud: „ce baiat cuminte, cum se culca cum adoarme, cum se scoala, cum i-e foame.”
La sase fix dimineata, auzeam chemarea la munca a satencii. Toata valea Siretului rasuna. Orataniile din poiata, porcii din cotet si viespele din pod, nu scoteau pâna atunci un zumzet. Tiuitul acela de locomotiva stricata, ce se vroia Sirena lui Roaita, amplificat de ecourile de peste dealuri, dadea desteptarea. Cântatul cocosilor venea apoi drept o binecuvântare, pentru o lume normala. Ca la comanda, buluc, ochii blajini, pliscurile, coltii, dintisorii, râturile larg deschise, glasuiau catre cer. Ce orchestra! Toti ceream de mâncare.
Astazi, evolutia acelui loc, urât de localnici pentru mirosul pe care-l emana, a devenit pentru comunitatea din zona, si nu numai, un altfel de punct de reper. Cladirile, dar mai ales vechiul conac, modest prin maretia lui, au recapatat aerul de familie. Pârâiasul cu ecluza, fostele bazine de decantare (li se spunea de limpezire), rezervoarele de apa (construite din beton si ingropate in pamânt), toate cazute prada anotimpurilor, radacinilor plantelor, inghetului si dezghetului, nu si-au mai gasit utilitatea.
Pamântul excavat, pentru a le umple si a nivela terenul, a lasat loc, pe rând, aparitiei altor doua iazuri. Primul exista, fiind gândit pentru depozitarea borhotului. Am fost curios sa vad cum arata acum, iarna, locul. Asa ca am fotografiat iazurile inghetate, in urma cu doua saptamâni, când il cautam pe proprietar pe acolo… si nu era.
Pasiune… sau afacere?
Toate se aduna undeva la mijloc. Ion Neculcea, personaj al unei cronici de poveste din zilele noastre, nu este din zona. Dar nici de prea departe, geografic. S-a nascut la Tescani, in saizeci si trei. Este leu dupa zodie. Bunic! Roxalia, nepotica, a combinat in prenume, o daruire de suflet adresata mamei. Lia si Roxana. Roxana este fiica. Speranta tatalui ca, dupa ce s-a inhamat, in ghilimele, la ce inseamna o afacere cu multi neuroni pierduti, dar si aducatoare de satisfactii, generatia tânara va duce mai departe lucrul bine inceput.
Ion, baiatul mai mare cu un an, douazeci si opt, a ales arhitectura. Se leaga cumva labirintul vegetal, de la Filipesti, care se vrea cel mai mare din Europa, cu planseta si rotringul de zero optsprezece? Vad in ochii interlocutorului meu un licar inconfundabil de mândrie. Ne-am regasit sa stam de vorba, o saptamâna mai târziu, tot duminica, la doua bomboane, in biroul auster de la sediul AZIA.
De la stupi, la peste
„Pescuiesc, dar nu fac din asta o pasiune. Si nici din vânatoare. Sunt membru vânator, inregistrat la AJVPS, la fondul de care apartin. Numai ca eu sunt vânator dinainte… adica din optzeci si sase. Terminasem liceul cu profil silvic, in optzeci si doi, la Câmpulung Moldovenesc si am lucrat apoi in productie, cum se spunea. Era normal sa am arma de vânatoare. Atunci, daca aveai armata facuta si lucrai in domeniul silviculturii, nu era o problema sa ti se dea arma.
Diferenta consta in specificul locului de munca. Daca erai padurar, primeai arma de vânatoare clasica, daca lucrai pe un fond de vânatoare, primeai arma de razboi, cu glont. Dupa nouazeci, la un moment dat, am renuntat.
Dar mai aveam colegi care mai lucrau in domeniu si ma mai chemau, prieteni care mergeau la vânatoare si ma invitau, asa ca a trebuit s-o pastrez. Acuma nu mai este timp. Si cu pescuitul la fel. Dar aici este altceva. O data pe an merg in Delta. Obligatoriu. Daca nu merg, inseamna ca anul acela a trecut pe lânga mine. Pur si simplu l-am trait degeaba. Delta este asa de frumoasa, incât ti-ar trebui doua vieti sa-i vezi maretia, sa mergi prin toate acele locuri minunate.” Vorbind despre momentele rare de relaxare, am mai aflat ca ii place sa calatoreasca si cu roluta, prin zonele montane din tara. Uneori… chiar de unul singur. Sa fie de vina pastorala? Anii tineretii când se ocupa de albine? Revolutia l-a prins cu doua sute patruzeci de stupi si ceva bani pusi deoparte, de pe urma lor. Acum mai are saptezeci. „Mai, iunie sunt lunile mele preferate. Simt atunci cum natura izbucneste la viata.’’
Monstrii de la Filipesti
Iazurile nu au fost gândite ca o afacere, ci doar ca loc de recreere. „Sunt pentru prieteni si angajati. Dar regula este urmatoarea: daca vii sa pescuiesti, obligatoriu trebuie sa iei pestele acasa. Strict interzis sa-l dai inapoi. Si am niste monstri acolo ! Vii, il pupi, si-l iei cu tine. Am vazut ca se proceda asa in Noua Zeelanda. La ei, daca dadeai drumul pestelui prins, inapoi in apa, te amendau. Nu vroiai sa-l iei? Bine ! Il duceai la tocator. Era un loc special amenajat. Il aruncai in cuva si-l toca automat. Seara venea un tip cu o masina si strângea tot. Cred ca era o afacere si asta.” Revenind la iazuri, pastravaria, gândita ca mod de reproductie pentru pesti foarte sensibili la schimbarile de mediu, cum sunt salmonidele, si-a gasit o dubla utilitate. Aceea de a creste si specimene pentru testare.
Pastravul fântanel este unul dintre acestea. „Il folosim ca etalon, pentru a determina gradul de poluare la care pot ajunge solutiile de degivrare produse de noi. Le utilizam iarna la inlaturarea ghetii de pe aripile avioanelor, de pe piste, autostrazi. Lucram la standarde de protectie a mediului care inca nu au devenit obligatorii, dar sigur vor deveni in câtiva ani, asa ca vrem sa fim cu un pas inainte.’’ Ce se intâmpla de fapt ? Câteva exemplare de pastrav fântânel sunt luate din iaz si puse in bazine speciale, unde li se asigura bioclimatul specific apelor de munte, in care in mod natural isi duc traiul. Si se fac observatii privind reactia lor in timp. La hrana obisnuita, li se adauga, gradual, un anumit procentaj din substantele folosite. Exact cam ceea ce apele pluviale preiau si deverseaza in râuri. Când pestele nu mai vrea sa manânce, este clar ca s-a ajuns la gradul de concentratie critic. De aici… solutiile care se impun. Nici cel mai sofisticat aparat de masura nu se poate compara, ca nivel al sensibilitatii, cu pastravul fântânel. Carasul suporta o concentratie de zece ori mai mare. Si pastravul curcubeu este mai rezistent.
Ce facem cu monstrii ?
Lasând chimia la o parte, namilele din apa au profitat de pescarii de duminica. Multi au ramas fara lansete, fara monturi. Un somn de peste cincizeci de kilograme face legea. Curioasa si selectia speciilor care traiesc in acest habitat, in care omul nu a mai intervenit. „Este foarte mult somn, crap oglinda, novac, fitofag si caras. Nici urma de biban, stiuca, rosioara sau oblete. Recordul la cel mai mare crap prins aici il detine aviatorul Corobana.
Cel care trece cu avionul de stropit. Este un foarte bun pescar. Daca vreau sa manânc un peste, il sun pe el sa vina sa prinda. S-a scos si caras de doua kilograme, credeam ca-i crap. Si mai este ceva. Cred ca sunt peste doua sute de kilograme de raci. Se prind asa de usor la undita !’’ Lungindu-ne la vorba, am mai aflat si care ii sunt preferintele culinare. „Am decretat ! Cel mai bun peste de apa curgatoare este… beldita. Daca e preparat cum trebuie, imediat dupa ce este prins din apa, cu mamaliguta si mujdei de usturoi… nu se compara cu nimic. Ce mai, o nebunie!’’
Si pentru ca spatiul e pe sfârsite, l-am intrebat de planurile pentru viitor. „Intentionez ca in primavara sa sec toate cele trei iazuri. Sa le curat si sa le unific. Sa fac niste canale de legatura intre ele. Am sa le repopulez cu peste mai mic. Te chem atunci sa vezi ce exemplare mari sunt, de fac atâtea probleme pescarilor.” Promit sa merg, dar nu merg singur. Mai iau vreo doi colegi cu mine. Daca iese unul mare…?! Macar sa-l putem cara![/lock_content]
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
