Am cunoscut un tânăr de aproape 21 de ani, şofer profesionist, care învârte volanul unei maşini de transport marfă. Munceşte de la 18 ani, de când şi-a luat carnetul de conducere. Era încă în liceu. Ştie bine limbile engleză şi italiană. De altfel, a şi încercat gustul apei şi al pâinii din Cizmă câteva luni, însă nu i-a plăcut şi s-a întors acasă. Am vrut să rămân în România, aici am crescut, am prieteni, îmi plac locurile, îmi spune cu un glas pierdut în zgomotul motorului.
Muncă grea, toată ziua pe drumuri, încarcă, descarcă, mănâncă ce apucă, pe unde ajunge. Ţigara şi muzica îi sunt tovarăşi de nădejde. Când ajunge acasă, cade buştean. Mama este plecată în Italia, de tată nu mai ştie nimic de la vârsta copilăriei. Nu are fraţi, m-am învăţat singur, zice, îmi place munca pe care o fac, dar m-am cam săturat de ţara asta, continuă atent la drum. Şi, deodată, tace, iar eu nu-l tulbur cu alte întrebări. Continuă de unde a rămas: Am zis că m-am săturat de ţara mea, cu toate că o iubesc, însă nu de ţara mea sunt sătul, cred că sunt sătul de oamenii ei, de cei care conduc ţara. Nu fac politică, citesc, observ, discut cu prietenii mei: ceva nu merge, şi nu merge bine deloc.
Oamenii nu înţeleg, şefii noştri, ai mei, ai altora, că nu neapărat banii sunt importanţi, au şi ei rostul lor, însă important este să fii fericit, să găseşti la muncă, acasă, pe stradă acel mod de a simţi fericirea. Oamenii au nevoie de fericire, sunt chiar condamnaţi să fie fericiţi! Nimeni nu mai ştie să vorbească frumos, să spună un „te rog” sau „mulţumesc”. Ştiţi ce spun?, mă întreabă. Aş vrea să-i răspund, dar nu pot, de fapt nici nu cred că vrea un răspuns. Ce ziceţi? Să îi spun că nu cred în fericirea departe de ţară, de casă, de prieteni, dar are libertatea de a alege…Că eu cred că fericirea este în noi, doar că trebuie să o mai căutăm…
