Dacă nu ești critic literar, știind că arta lecturii ar trebui, cât de cât, să nu uite de sugestii hermeneutice de referință precum cele oferite de Jaques Derrida, Michel Foucault, Umberto Eco, ÉmileFaguet, Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser, Jean-Paul Sartre sau Ernst Cassirer, ai o oarecare stinghereală a receptării. Când citești „Un veac de singurătate”, dacă ai știință și despre avertismentul lui Gabriel García Márquez, care spunea că singurul cititor de încredere care-i poate decripta instinctiv cheile cărților lui este mama sa, înțelegi că actul lecturii nu este (doar) un divertisment de vacanță. Îmi place mult ce spune George Vulturescu despre atitudinea față de Carte/ lectură:
„Trist ar fi să credem că sunt cărţi doar pentru clipe de răgaz: nu clipa de răgaz o caut, de interval, de dincolo de ecran, ci clipa provocatoare la lectură ca la un eveniment crucial. Aştept, mereu, cărţile care să mă jupoaie, care să-mi crească precum nişte dinți din creier în timp ce citesc, ca să pot mușca cu ei merele vieţii şi ale morţii…” („Vatra vechedialog cu George Vulturescu”, în Revista Vatra Veche, nr.8, din septembrie 2009). Mă interesează și provocarea lansată de Anca Sârghie („Lectura şi studiul”, Sibiu, Editura Alma Mater, 2002): ce fel de cititori suntem, ce statut ne asumăm? Suntem cititori diletanți, vânători de idei sau detectori de frumuseţi estetice? Când te apropii de Umberto Eco („Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane”, Pitești, Editura Paralela 45, 2002) simți că ești important ca receptor de operă, dar te întrebi dacă îți poți asuma ambiția de a te înălța la nivelul „operei deschise”, cea care „se caracterizează prin invitația de a face opera împreună cu autorul”. (op. cit., p. 71) Înțelegi, împreună cu romancierul semiotician, faptul că orice operă literară, ca și orice operă de artă, „este în mod substanțial deschisă unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare din ele făcând opera să retrăiască potrivit unei perspective, unui gust, unei execuții personale”. Înțelegi și te întrebi dacă ai chemarea acestei „execuții personale”.
Lectura nu este doar o poveste de dragoste sau o modalitate de a „umple”/ consuma altfel timpul liber. Prin ea încerci nu să fii doar spectatorul unor lumi, ci și actorul acestora. Uneori, în calea lecturii se înalță însă și alte feluri de ziduri. Unele dintre acestea, precum cel sesizat de Christopher Hitchens, eseistul anglo-american, sunt absurde: „Un bun exemplu ar fi interzicerea continuă a romanului lui George Orwell, Ferma animalelor, una dintre cele mai fermecătoare și folositoare fabule ale lumii moderne, însă pe care copiii musulmani nu au dreptul să o citească. Am văzut câteva dintre interdicțiile scrise de ministerele educației arabe care sunt într-atât de stupide încât nu reușesc să vadă rolul de dictatori tiranici pe care îl joacă porcii în poveste”. (,,Dumnezeu nu este Mare. Cum otrăvește religia totul”, București, Editura Litera, 2020, p. 60).
Povestea despre tragediile și ambuscadele lecturii mă aruncă însă și în zvârcolirile universului nostru educațional oficial, unde accentele nu sunt aruncate întotdeauna peste CEEA CE CITIM și peste CUM CITIM, ci mai ales peste CÂT CITIM. Profesorii ar trebui să acorde mai multă atenție rolului lor de antrenori personali și pe relația copilului/ adolescentului/ tânărului cu seducătorul univers al lecturii. Am elevi/ foști elevi care-mi trimit uneori cărți. Mă bucură să văd că au avut, în timp, dascăli care le-au lipit sufletul de virtuțile și de igiena lecturii. Cadourile lor sunt și niște grozave lecții de lectură pe care mi le oferă. Simt, de asemenea, cu imensă satisfacție, faptul că ei îmi pot fi niște minunați antrenori personali. De Yuval Noah Harari și Christopher Hitchens, de pildă, mi s-a lipit interesul după ce am fost astfel consiliat.
