Cu sprijinul consătenilor întorși pe meleagurile natale, băștinașii din Turluianu, comuna Berești Tazlău, se încăpățânează să păstreze neschimbate obiceiurile şi tradiţiile populare moștenite de la străbuni. Din păcate, doar cei trecuți de vârsta a doua mai apreciază „moștenirile” pierdute de alte popoare.
Imboldul le-a fost dat de un fiu al satului, învățătorul Gabriel Doru, care încearcă să le transmită și copiilor din școlile comunei respectul față de înaintași. „M-am născut la Turluianu, într-o familie cu 11 copii, părinții mei fiind amândoi învățători. Eu am copilărit la lampă, în acest sat. Îmi povestea mama, atunci când am adus curent în casă, prin anii ’70, că nu spuneam nimic, mă uitam numai la becul aprins, iar în jurul ochilor aveam numai negreală de la lampă. M-am întors aici în 1993, când am luat postul de învățător. Îmi este drag satul, ca de altfel, întreaga comună. Or, eu mi-am dorit, printre altele, și să înlătur eticheta care greșit a fost pusă turluienilor, cum că «nu „leagă” porumbul, de hram, de Sf. Gheorghe, dacă nu se încaieră localnicii». Or, pe oameni trebuie să-i scoți din anonimat și să le redai valoarea pe care, de altfel, o au, dar de care, poate, nu sunt conștienți. Și nici nu știu să și-o promoveze…”, am aflat de la învățătorul Gabriel Doru.
Ca pe vremea „Mioriței”
În jurul Turluianului sunt o mulțime de stâni cu oi din rasa Breaza de Hațeg. Ciobanii îi așteaptă pe curioși pentru a le arăta cum se tunde o oaie, cum se obțin brânza și urda, dar și cum se cântă la bucium. „Urda asta o fac din ce-a rămas de la cașul ăla pe care l-am închegat. Din 40 și ceva de litri de zer, o să iasă până într-un kilogram de urdă. Restul se dă la porci”, îmi explică Elena Spătaru, ciobăniță la Turluianu. Spune că, în ziua de azi, este greu să fii cioban, mai ales că nu găsește oameni care să îi ajute. Plus că oile se vând greu, la stână venind în special intermediarii care cumpără pentru arabi. Le mai dau bătăi de cap și animalele sălbatice care dau târcoale stânii, cu precădere șacalii și lupii. Ciobănițele, gospodine desăvârșite, se mândresc cu tocana de oaie pe care o prepară în mod obișnuit la stână, cu gustul său unic, fără egal, alături de nelipsita mămăligă care ar putea să îndestuleze zeci de guri pofticioase. Dar și cu alte bunătăți pregătite în casă, de la caș, gogoșari în sos, dulcețuri și licori bahice, la cozonaci, prăjitură cu poverlă, cu foi de bulion, ori cu măr și semnițe de in, mai toate dispărute din rețetarele de azi, dar și cornulețe preparate cu untură de porc etc.
Lecții valoroase, de la bătrânele satului
La Turluianu, încă mai găsești prin gospodăriile localnicilor oale din lut, ulcele, castroane, damigene cu împletitură din răchită, butoiașe pentru rachiu, dar și piese inestimabile din portul popular, de la ii străvechi, catrințe, ițari, brâuri etc. Cu grijă sunt păstrate și ștergarele, prosoapele, multe amintind de nunțile buncilor, dar și carpetele, covoarele ori scoarțele de pus pe pereți. Chiar și tablourile cusute pe pânză cu diverse tamatici populare, nelipsite din nicio casă țărănească, până în urmă cu zeci de ani. Din fericire, în sat mai există destule femei, e drept, mai în vârstă, care știu cum să toarcă, așa cum făceau pe vremuri toate țărăncile, atât lâna, cât și cânepa, altădată, singura materie primă folosită la confecționarea straielor de zi cu zi ale țăranului. „Înainte se cultiva cânepă în toate gospodăriile. Nu exista una care să nu aibă. Și in se semăna. Torceam, făceam câlți, trăgeam prin raghilă, iote așa!, scoteai bucii ca să faci din ei țoale, apoi dădeai prin chiepțini, puneai în furcă pentru fuior ca să faci fir de împletit haine de zestre, prosoape … Și izmene care nu erau moi la fund, ca acum. Nu toți aveau lână, mai mult se făceau din cânepă”, spun bătrânele satului.
Tradiția se păstrează în familie
De la localnicele trecute de prima tinerețe, aflu despre tradițiile, din trecut, de pe la nunțile din sat. Toate, pierdute, din păcate, nunțile de-acum fiind cu totul diferite, cu maneliști în locul tarafelor de muzicanți. Elvira Prisecaru este una dintre puținele femei din sat care se poate mândri că măcar o parte dintre aceste meșteșuguri nu se vor pierde. Și asta pentru că una dintre fetele ei s-a pregătit, conștiincios, la o școală de croitorie, unde a învățat să lucreze inclusiv tradițional. Acum, coase carpete, împletește, toarce, totul coform tradițiilor moștenite. „Noi nu ne-am pierdut tradiția, pentru că ni-i dragă. Eu am stat cu bunica, de la 11 ani, și singură mi-am făcut zestrea. Pe astea mi le-am țesut când eram mireasă. Prosoapele astea, de exemplu, sunt de 1 metru și se puneau în piept la frați. Pentru nași, trebuia de 2 metri și cu cinci rânduri de flori. Asta era batista pe care am pus-o pe orez, de-o plătit-o mirele ca să caute verighetele. Înainte de a pleca la cununie, ți le punea vornicul în orez și, dacă dădeai pe lături boabe, se spune că atâția copii o să faci. Eu am opt – cinci fete și trei băieți, plus șapte nepoți”, povestește Elvira Prisecaru, localnică din Turluianu.
Dogarul satului, ultimul?
Nea Costache este singurul dogar care a rămas în sat. Are 71 de ani și nu crede că, după ce va pleca la Domnul, va rămâne cineva care să-i prea din priceperea dogăritului. Cel puțin, niciunul dintre cei cinci copii pe care-i are sau cei 14 nepoți ori cei trei strănepoți. A fost 27 de ani, pompier, în sat, la formația civilă. În timpul liber, confecționa butoaie, în gospodărie, salariul de pompier fiind mic, iar familia numeroasă. Prin mâinile sale i-au trecut mii butoaie, de la cele pentru vin, pentru țuică, până la putini pentru brânză sau putinei pentru bătut laptele etc. L-a ajutat soția, ea ținând de bandă și de doage, la închegarea butoaielor. „M-am născut cu barda în mână, tatăl meu lucra, la fel, butoaie. La început, mă învăța să fac diferența între secure și bardă, dar și cum să tai corect un harag. Clienți sunt, cu sutele, dar nu mai pot eu să lucrez, că m-au lăsat mâinile. E greu, că doar cu mânile lucrezi. Doagele se fac din lemn de salcâm, dar stejarul este «sfânt». Doar că, acum, nu se mai taie stejarii, nu vedeți?! Înainte, la putini, se foloseau cercuri din alun, că nu se găsea bandă din metal, ca acum”, povestește nea Costache.
„Azi, am turnat o «fundație» pe care, de-acum încolo, vrem să construim tot mai mult, de la an la an, să îmbogățim acest festival, cu diversele comori ale locului. Trag speranța că oamenii vor căpăta curaj și mulți vor dori să fie și ei prezenți cu «zestrea» pe care au păstrat-o de la părinți. Noi vrem să promovăm producătorii locali, pentru că asta le lipsește cu adevărat”,
– învățător Gabriel Doru
