Toma Hogea, regizorul spectacolului băcăuan ”Take, Ianke și Cadâr”: ”A fost examenul vieții mele”

După mai bine de 20 de ani de la precedenta montare a celebrei piese pe scena băcăuană, Teatrul Municipal ”Bacovia” propune publicului său un nou spectacol ”Take, Ianke și Cadâr”, de Victor Ion Popa, de această dată în viziunea artististică a regizorului Toma Hogea, cu o distribuție formată în exclusivitate din actori ai Secției de Animație. În interviul care urmează, Toma Hogea, regizor ieșean, originar din Botoșani, ne dezvăluie ce a însemnat lucrul la această nouă producție a Teatrului Municipal ”Bacovia”, care va avea premiera duminică, 9 iunie 2019, începând cu ora 19.00. Toma Hogea (n. 17 aprilie 1957) este profesor, actor și regizor, a cărui implicare artistică se bucură de recunoaștere națională și internațională. A studiat vioara, ca elev al Liceului de Muzică și Arte Plastice din Botoșani. S-a specializat în Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete la Academia de Arte ,,George Enescu” din Iași – Facultatea de Compoziție, Muzicologie, Pedagogie muzicală și Teatru. În 2006, a obținut titlul de Doctor în Artele spectacolului, cu teza de doctorat ”Arta actorului în teatrul pentru copii”. „Din anul 1980, este actor la Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Luceafărul” din Iași, iar din anul 2000, și regizor artistic.

-Este prima dumneavoastră colaborare cu Teatrul Municipal ”Bacovia”. Cum ați descoperit teatrul băcăuan, față de imaginea pe care o aveați în minte?
-Cunoșteam activitatea Teatrului de Păpuși, de când era în sediul vechi, prin anii ’80, când avea un festival anual foarte important al breslei păpușărești, era în concurență cu festivalul de la Galați, cu festivalul de la Constanța, deci cunosc trupa de animație de atunci, iar activitatea Teatrului Municipal ”Bacovia”, tot așa, o știu de foarte mulți ani, tot de prin anii ’80, dacă-mi amintesc bine, când era Gala Recitalurilor Dramatice. Eu pe atunci eram angajat la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, și o foarte, foarte bună prietenă și o foarte bună actriță, Despina Marcu, de la Botoșani a venit în festival aici, și, în concurență fiind cu mari actrițe din țară și de la București, cu Silvia Ghelan, de la Cluj, și Melania Ursu de la Târgu Mureș, mari, mari actrițe, totuși ea a luat locul I cu recitalul ”Viața unei femei”. Deci Teatrul ”Bacovia”, așa, ca repertoriu, ca imagine teatrală, îl cunosc de ani de zile. În copilăria mea la Botoșani – mă emoționez când îmi amintesc – eram fascinat de mirosul sălii de teatru. Acest miros l-am redescoperit după ani și ani de zile aici, la dumneavoastră, la Teatrul Municipal ”Bacovia”, când am intrat prima dată în scenă. Teatrele mai vechi, clădirile mai vechi, au un miros specific al teatrului, lemnul, plușurile, cortina, scândura scenei, toate la un loc compun un miros specific teatrului. Și de fapt este mirosul copilăriei mele, care-mi amintește de când eram mic copil și mergeam la teatru.

-Cum începe povestea acestui spectacol băcăuan ”Take Ianke și Cadâr”, în regia dumneavoastră? Ce v-a făcut să acceptați această invitație?
– Aș fi ipocrit să nu recunosc că aștept de ani de zile să vin la Bacău. Așteptam deci de ani de zile o invitație la Teatrul Municipal ”Bacovia”, pentru că eu niciodată, dar niciodată, n-am bătut la nicio ușă, nu m-am dus la niciun director, la niciun teatru să propun ceva. Probabil că sunt de modă veche, aștept să fiu invitat, aștept să mi se deschisă o ușă, să fiu poftit, și atunci cu toată dragostea și cu tot sufletul încerc să dau și să ofer tot ce am. M-am bucurat foarte mult când am primit – anul trecut se întâmpla – un telefon de la managerul Teatrului – doamna Eliza Noemi Judeu – propunându-mi ”Take, Ianke și Cadâr”. I-am spus, însă, că eu nu prea montez la Dramatic, eu montez la teatrele pentru copii și tineret, am avut o singură excepție, ca lucrare dramatică – ”Alegerea”, textul Regelui Mihai, pe care l-am montat la Iași, în rest, universul meu este universul copiilor și al tinerilor. Dumneaei mi-a răspuns că nu e pentru Dramă, e pentru Secția de Animație. În continuare mi s-a părut ceva hai să spun distractiv și am rugat-o să fiu lăsat 24 de ore, să discut eu cu mine, și cu sufletul meu, și să diger această informație, această propunere. Cum ar fi posibil să montez ”Take, Ianke și Cadâr” la Animație? M-am consultat și cu o foarte bună prietenă a mea, regizoarea Maria Merluț, care este unul dintre ultmii regizori, ultimii ”mohicani”, din lumea animației, dumneaei era la fel de confuză ca și mine vizavi de cum ar fi posibil, și răspunsul meu a fost că cel mai bine ar fi să fac un drum până la Bacău, să discutăm față în față, să vedem cum stau lucrurile. Drept care, anul acesta, imediat după sărmăluțe, și Sărbătorile de Crăciun și Anul Nou, pe 6 – 7 ianuarie, în prima sâmbătă din anul 2019, cred, că am fost prezent în biroul doamnei Eliza. Deja eu aveam adaptarea făcută dar am încercat să negociez de a schimba titlul, piesa, spunând că acest text cu păpuși sub nicio formă nu poate fi montat. Erau argumente și contraargumente, dumneaei îmi dădea exemple precum ”Dar Regele moare cum s-a putut monta la Animație?”, eu răspunzându-i că ”Regele moare”, Eugen Ionescu, oricând poate fi montat cu păpuși, Shakespeare, Caragiale, pot ieși niște producții mult mai suculente, pentru că tot ce înseamnă ironie și personaje grotești iese mai în evidență cu ajutorul unei păpuși, decât cu al actorului, dar ”Take, Ianke șu Cadâr” este imposibil, din punctul meu de vedere.

-Deci spectacolul ”Take, Ianke și Cadâr”, realizat cu actori ai Secției de Animație a Teatrului Municipal ”Bacovia”, nu va fi un spectacol cu păpuși.
-Nu, categoric nu! În primul rând că textul ne ”obligă” să-l jucăm categoriei de public căruia se adresează. După umila mea părere, obligatoriu 14+, adică de la adolescență, când încep problemele adolescentului, și se confruntă cu societatea, cu familia, e un neînțeles, e un rebel; sub nicio formă sub 14 ani, pentru că atunci ar fi însemnat să ucidem și să distrugem spectacolul. În primul rând, pentru că acest text este impecabil scris, este de o teatralitate, și de-o savoare, și de-o încărcătură a fiecărui personaj, încât nu ai cum să-l masacrezi. Bun, poți să faci o adaptare cu bun simț, adică să păstrezi tema, să păstrezi subiectul, linia personajelor și firul întâmplării. Ceea ce am și făcut, am reușit din 140 de pagini, să ajung la 70, dar atâta performanță am reușit, mai mult n-am reușit, c-aș fi mutilat lucrarea și, Doamne, iartă-mă, nu e cazul. Or 70 de pagini, cât avem în varianta pe care-o propunem noi, jamais, never, nu s-ar putea juca cu păpuși. Asta înseamnă două ore. În al doilea rând, o păpușă, sau orice păpușă, are legile ei scrise și nescrise, nu poți da ca sarcină unei păpuși doi kilometri de text, nu se poate așa ceva. În general, într-un text pentru păpuși, cu păpuși, replicile între personaje trebuie să fie scurte și foarte dinamice, altfel păpușa moare, spectacolul moare, copiii se plictisesc. Dacă vorbim de păpuși, vorbim de spctatorii copii. Or, două ore de text, 70 de pagini, imposibil. Am încercat într-un fel ca spectacolul să nu fie 1 la 1 cu cel de la Dramă, în spectacol fiecare personaj va avea câte un element, care-l va aduce ușor, ușor, în zona animației, ca să nu vin cu ”Take, Ianke și Cadâr” de la Dramă, să vin cu ”Take, Ianke și Cadâr” cu textul de la Dramă și cu imaginea de la Animație. Singurele personaje care nu au niciun fel de accesoriu sunt Ionel și Ana, care sunt tinerii de astăzi și ei trebuie să rămână ca atare.

-Care a fost principala provocare sau dificultate în realizarea acestui spectacol?
-De la text s-a născut greutatea. Pentru că una e să joci ”Gulliver” sau ”Cenușăreasa” sau oricare alt text cu actori de la Secția de Animație, și cu totul, și cu totul altceva este să joci ”Take, Ianke și Cadâr”, care e un text cu multă greutate, multă profunzime, pentru care actorul de la secțiile de animație nu are exercițiul necesar cum are actorul de la Dramă. Orice actor de la Dramă ar repeta sau ar lucra un spectacol de 70 de pagini, sau 80 sau 100, e în firea lucrurilor. Pentru un actor de la Teatrul de Animație, Copii și Tineret, media e de 20 de pagini, 20 și ceva. Când e 30, deja spune că e megaproducție.

-Ce propuneți nou în acest spectacol? Care a fost unghiul dumneavoastră de abordare specific, față de montările care s-au mai făcut?
-Acest text s-a bucurat de montări memorabile, l-au jucat cei mai mari actori care au existat în țara asta. E un ”brand teatral” – mă înfior când îmi amintesc de Radu Beligan, de Marinuș Moraru și Gheorghe Dinică. Ce putem spune mai mult decât că le rostim numele? Restul vine de la sine. Vrând, nevrând, comparațiile se nasc în mintea și în sufletul fiecărui om care a avut bucuria și șansa de a vedea această interpretare, și au mai fost și alte variante, se naște mai mult sau mai puțin termenul de comparație. Eu, ca regizor, aș propune spectatorilor să pornească de la zero când vin la acest spectacol, fiindcă este o propunere cu totul și cu totul altfel, o propunere în care am încercat să respectăm textul, valoarea și consistența textului în totalitate, ca acțiune, ca subiect, ca story, dar am încercat s-o transpun scenic într-o viziune modernă. Acțiunea în sine, povestea, nu permite niciunui regizor, zic eu, îndrăznesc să spun, și prin comparație și cu montările pe care le-am văzut, să faci lucruri fenomenale regizoral, că nici nu poți să pui trei tarabe invers în scenă, decât stă o tarabă a unui negustor, în scenă, nici nu poți să-i pui să danseze menuet pe cei trei negustori, doar de dragul să șochez eu ca regizor. În cazul meu, eu aș dori să ”șochez” prin lucrul cu actorul – aici a fost examenul vieții mele – o spun public (râde, n. m). Eu mi-am dat doctoratul acum 20 de ani, dar acum mi l-am dat într-o practică fără egal. Cred că două lucruri m-au împins spre acest risc: doza de nebunie care există, zic eu, în fiecare artist, și, doi, ambiția mea, eu sunt un om foarte ambițios. și foarte orgolios, orgolios în sensul că nu accept înfrângerile, nu accept să pierd, nu accept să nu-mi iasă, nu, nu accept. Nu sunt un regizor comod, sunt deschis, bun, cald, generos cu toți colaboratorii mei, sunt și mamă, și prieten, și regizor și tot ce doriți cu ei, dar când e vorba de ce-avem de făcut la scenă, acolo nu mai știu să renunț sau să las lucrurile la jumătate sau oricum.

-Cum s-au comportat actorii în fața acestui ”examen”, cum au trecut acest ”test”?
-E o trupă foare deschisă, dornică, dornică de-a lucra, vorbesc de actorii din ”Take Ianke și Cadâr”. Am lucrat în multe teatre, cu multe colective, dar actorii din această distribuție chiar își dau examenul vieții lor, credeți-mă. Să dea Bunul Dumnezeu să iasă totul pe măsura sufletelor noastre și a gândului nostru, dar mă uit la ei și îi văd cum s-au topit așa de la zi la zi, fizic vorbind, chiar Laurențiu Budău care este Ianke, cum era acum două luni și… efortul a fost și este imens, imens pentru ei, pentru că nu au avut și nu au acest exercițiu al memorării unui text de o asemenea întindere, al trăirii continue a unei stări, să fii două ore în starea acelui personaj, și aici mă refer în speță la Ianke, la actorul Laurențiu Budău, că el este tot timpul în scenă; este examenul de maturitate al carierei lui. Eu o să mă plec în fața tuturor deopotrivă, pentru că au crezut în nebunia asta a mea și cred în continuare.

Regretul meu, și asta vreau s-o spun public, este că n-am putut s-o am în distribuție pe Andreea Sandu, care este o actriță pe care eu o ador și o cunosc de ani și ani de zile, dar, din motive obiective, nu a putut face parte din distribuție, pentru că mi-aș fi dorit să lucrez și cu ea, dar toți cei cu care am lucrat și lucrez… știți cum sunt? Am momente în care încerc să-mi maschez zâmbetul pentru că văd că se comportă ca niște copii și, cu toate plusurile și minusurile unui copil, de gestică, de comportament, de replică, de atitudine, de reacție, de tot ce vreți, și în același timp sunt ca un ”burete” care aspiră orice informație, numai că timpul a fost scurt pentru o lucrare atât de grea și pentru ei. Și totuși nu i-am iertat pe actori, și în special pe Ianke, care are cel mai mult, dându-i foarte multă acțiune – chiar discutam aseară la o cafea cu scenograful Mihai Pastramagiu – și zice ”Măi, Toma, dar i-ai foit bine prin scenă”, adică mult, pentru că iar pornim de la termenul de comparație, ”pentru că, zice, toate montările pe care le-am văzut, și nu vorbim de cele antologice, actorii stăteau pe scaun, spuneau textul, textu-i valoros, și cam atât. Dar tu le-ai dat treabă”. Zic ”Păi, asta – o deformare profesională, care vine din animație, unde trebuie să agiți lucrurile și să le pui în mișcare, pentru că altfel pierzi copilul, pierzi spectatorul. Eu am o vorbă a mea, succesul cel mai mare într-un spectacol de animație nu vine neapărat din cât talent are ”X”, ”Y”, ”Z”, scenograful, regizorul sau actorul, vine și de aici, normal, că fără talent nu se poate face nimic, dar într-un spectacol de animație foarte, foarte importantă este măsura, echilibrul, balanța, cât ofer eu copilului, cât text, câtă muzică, câtă mișcare, câtă culoare, câtă lumină, câte treceri, dar toate gândite aproape matematic, pe firul spectacolului pe care-l construiești, astfel încât spctatorul să fie purtat și învăluit tot timpul de altceva, și altceva, și altceva, adică să-l ținem într-o continuă provocare și incitare la ce se întâmplă pe scenă. Ei au încecat și încearcă din răsputeri să fie victorioși, cu toții încercăm să fim victorioși și trebuie să fim.

-Despre ce este ”Take, Ianke și Cadâr”, textul lui Victor Ion Popa, și despre ce este spectacolul realizat de dumneavoastră împreună cu trupa băcăuană? Dacă ar fi să faceți și un sinopsis ce ați spune?
-Spectacolul este și am încercat și încercăm să fie exact ce a vrut autorul, și ce vrea textul, ce spune textul, n-am vrut să facem altceva, am vrut să fie ceva normal, firesc și să respectăm și să punctez foarte bine cele două teme fundamentale, pe care eu le găsesc în lucrare, și care sunt atât de importante pentru orice mileniu, nu numai pentru mieniul trecut, acesta sau cel viitor: tema prieteniei și tema iubirii. Ce poate fi mai minunat și mai emoționant, să vezi trei bătrânei, trei negustori, într-o mahala aproape uitată de timp, în care vine un cumpărător, dacă vine unul în zi, să cumpere te miri ce de-acolo, într-o viață fără griji, ca să nu spun banală, că poate e prea urât spus banală, nu, într-o viață cu regulile ei, puține, dar exacte, adică ne trezim, citim presa, luăm masa, prânzul, e un ritual – era un ritual cel puțin atunci, astăzi mâncăm un covrig pe stradă, dacă avem timp să-l mâncăm – atunci masa era o binecuvântare și era o bucurie și era o plăcere, un moment foarte important al zilei pentru acești trei negustori. Și o mică bârfă pe care o mai aduce Baba Safta, interpretată de actrița Alina Neagu, de prin mahala, un mic ”conflict” între cei trei negustori și Ițic, Ilie, actorul Marian Puiu Gheorghiu, dar mai presus decât tema prieteniei și acest decor specific perioadei interbelice, să spun, este tema iubirii, care, cu toate că lucrarea datează de când datează, de la 1932, această temă a iubirii și această dispută între părinți sunt atât de prezente și astăzi, poate chiar mai prezente decât atunci – bine, la alt limbaj, la alt nivel, și la alte cerințe. Dacă atunci doi tineri nu erau lăsați să se căsătorească doar pentru faptul că ea e evreică și el, creștin, astăzi nu prea se mai căsătoresc dacă el nu are vilă, și mașină, și un cont, și… bineînțeles că asta, ce se întâmplă astăzi, nu mai este iubire, De aceea aici am stat și m-am gândit de trei ori și am decis o dată, cum să-i inserez eu în spectacol pe acești doi tineri, ca atunci, ca acum, ca într-o perioadă de mijloc, și atunci mi-am permis să aduc doi tineri ai generației de astăzi, bine, nu îmbrăcați specific generației de astăzi, mă refer la atitudine, la energie, doi tineri școliți la București. Și în zilele noastre, doi tineri școliți la București, când se întorc acasă, în sat sau chiar în provincie – una e să studiezi la București și să vii la Botoșani, sau la Suceava sau la Iași – vin deja cu altă atitudine, cu alt comportament, și alte reacții, nu le mai convine că-i mizerie pe stradă, că părinții nu-s cool, de ce trebuie să întindem masă, că nu știu ce, că putem mânca foarte repede, și mai presus decât toate, ”Cum adică să nu fim lăsați să ne iubim, dacă noi ne iubim? Cum adică să nu fim lăsați a fi împreună? E ceva normal, voi nu înțelegeți nimic”.

-Pun sub semenul întrebării, pun în discuție valorile părinților, credințele lor…
-Categoric. ”Cum adică să nu ne iubim pentru că avem religii diferite și pentru că eu sunt evreică și el e creștin”… pentru ei este de neînțeles. Aceste lucruri au fost și rămân de înțeles pentru generația lui Take, Ianke și Cadâr, dar nicidecum pentru Ana și pentru Ionel.

-De ce credeți că i-a făcut Victor Ion Popa, autorul, pe acești trei prieteni, trei negustori, pe unul musulman, pe unul evreu și pe unul creștin? Vă întreb pentru că recitind textul mie mi-au ”sărit în ochi” și alte posibile chei de lectură.
-M-am întrebat, normal că m-am întrebat și eu. Eu cred că pentru culoarea textului. Haideți să facem un exercițiu de imaginație, să fi fost trei negustori români, n-aveau nimic diferențiat, nici ca religie, nici ca obiceuri, nici ca tradiție, nici ca meniu, dacă ne gândim la momentul mesei, românul mănâncă sarmale de purcel, evreul mănâncă știucă umplută, românul mănâncă cu un ștergar pe masă, evreul, cu față brodată. Și aici îmi permit să fac o mică paranteză – eu, la Botoșani, am copilărit exact în oborul vechi, exact pe strada numai cu negustori și numai cu evrei. Am fost doar două familii de români, atât, în rest, numai evrei, casă, lângă casă, lângă casă, prăvălie, lângă prăvălie, lângă prăvălie. Se deschidea ușa casei, în prima cameră era prăvălia, și undeva în camerele din spate locuiau familiile. Deci parfumul acestei lucrări nu face decât să-mi zăpăcească mintea și amintirile și gândurile și sufletul și tot ce vreți, pentru că pentru mine e ca un film, pe care l-am trăit. Cred că dacă nu ar fi fost această coloratură, această culoare atât de frumoasă, picantă, comică… pentru că turcul e turc, evreul are umorul lui care e rostit din vârful buzelor, tipic evreiesc, iar românul e român sadea, românul e ca tot românul. Eu cred că de aici a pornit acest gând, pentru culoare, pentru umor, și mai presus de toate, dacă n-ar fi fost – nu vorbim de turc – dacă n-ar fi fost evreul și românul, n-ar mai fi fost conflictul, n-ar mai fi existat conflict.

-Da, asta e clar, dar recitind textul astăzi, în 2019, am văzut această temă a iubirii, raportată la cele trei personaje principale, de diferite religii și etnii, ca pe o ”cheie”, pentru uniformizarea diferențelor, pentru armonizarea culturilor și soluționarea confilctelor, cheia iubirii care poate unifica.
-Iubirea, până și într-un text atât de teatral și-atât de ofertant pentru orice actor, iubirea e ca-n orice basm, ca-n orice poveste, când iubirea învinge. Sau iubirea poate depăși orice granițe, orice obstacole, în cazul nostru, orice religie. Iubirea nu numai că-i leagă pe acești doi negustori, dar solidifică și mai mult prietenia lor, ducând-o spre o familie, din doi foarte buni prieteni devin o familie. Iubind, putem lumina foarte multe lucruri în jurul nostru. Și locurile, și oamenii, și situațiile, până și orice conflict politic. Dacă fiecare – eu îs apolitic, n-am treabă cu niciun partid, Doamne, iartă-mă, dar, dacă fiecare politician ar avea un dram de iubire autentică pentru cetățeanul român, țara asta ar fi un basm, ar arăta ca într-un basm, dar lipsește iubirea aceea autentică.

-De ce ați pus doi tineri actori în rolurie a doi bătrâni și cum s-au achitat ei de această ”sarcină”, de această provocare? Cum ați rezolvat regizoral această situație?
-Când am făcut distribuția nu am avut de ales, chiar nu am avut de ales, este o distribuție ușor ”autoimpusă”, pentru că nu am avut de exemplu trei actori, din care să aleg un Take sau un Cadâr. Trupa fiind restrânsă numeric n-am avut variante. Aceasta a fost echipa, aceștia sunt actorii, aceasta este distribuția pe care mi-am făcut-o, chiar dacă nu este deloc comod, nici pentru regizor, nici pentru actor, să vrei să faci dintr-un tânăr un bătrân negustor. Cu unul dintre ei am șansa că am lucrat împreună și înainte, mi-a fost student, Tibi (Tiberiu Gabor Bitire – Cadâr, n.m.), și știu ce poate, și cât poate, și îi cunosc talentul, îi cunosc puterea de muncă, îi cunosc pasiunea pentru scenă, e un actor foarte bun, foarte serios, și care se implică foarte mult în fiecare lucru pe care-l face. Asta știam din facultate, acum cu atât mai mult am descoperit un Tibi care a evoluat foarte mult. Cât despre Take, respectiv Giuseppe Torboli, aici lucrurile au fost mai complicate pentru că sarcina lui a fost grea și este grea, este foarte tânăr, drept care sarcina lui scenică este foarte complicată.

-Deci, dacă ar fi să concluzionăm discuția legată de trupă, pentru fiecare actor din distribuție examenul acesta a fost un test puternic și încă este.
-Megaputernic. Pentru fiecare actor a fost, este și va rămâne un examen, teza lor de doctorat – partea practică în teatru, teatrul de Dramă, transpus pe scena teatrului de animație. Cu Andi (Andi Andriucă) și Ilinca (Ilinca Istrate) a fost un pic mai simplu. Andi e foarte natural în rol, Ilinca e o artistă foarte interiorizată, introvertită, sensibilă, și personajul Ana nu e chiar așa, personajul Ana e cu totul altfel, dar Ilinca e o fată citită, e o fată inteligentă, care a știut să primească orice indicație și a ajuns exact acolo unde trebuie să fie.

-Și pentru asta ei toți au de la dumneavoastră…
-De la mine au respect, au prețuire, și, bineînțeles cuvenita reverență.

-Cum ați lucrat pentru acest spectacol cu scenograful Mihai Pastramagiu. Ce i-ați cerut mai exact?
-În primul rând, eu pe Mihai Pastramagiu îl cunosc din anii 70, de când eram la Botoșani împreună, deci ne cunoaștem de peste 40 de ani. Cu Mihai Pastramagiu am mai lucrat, la Iași, la Botoșani și din 10 iunie, începem să lucrăm la Constanța. ”Degețica”, după Andersen. Mihai este un om de un mare rafinament, un om foarte muncitor și cu foarte mult bun simț. În lucrul cu dumnealui, aveam două ședințe, două întâlniri. îi spun ce doresc de la spectacol, cum mi-aș dori să arate, pe ce linie vreau să mergem, nu ne-am risipit în ”n” discuții, în zile pierdute, în nenumărate telefoane. Și energetic ne simțim și ne completăm foarte bine. Este un scenogaf extrem de creativ, un scenograf care nu-i din generația tânără, de astăzi, dar care este foarte deschis oricărei provocări și e un scenograf care se documentează foarte mult, știe să caute, să fie în trend, să fie în ritm cu cerințele publicului de astăzi. Este la curent cu tot ce se întâmplă în lumea teatrală, în Europa, în America și în Asia, peste tot, și îmi place că am ce să discut cu el, pot să-i propun orice, pot să-l provoc spre orice, pentru că răspunde afirmativ. La el nu există nu se poate, nu știu, n-am înțeles, nu, nu există lucrurile astea. Și mi-e tare, tare, tare drag ca om. Împreună cu scenograful Mihai Pastramagiu, și cu light designerul Adrian Buliga, am încercat în acest spectacol să găsim niște soluții scenice prin care să refrișăm puțin imaginea destul de apăsătoare și de prăfuită a unui târgușor uitat, a unei mahalale, pentru că mai toate montările au fost clasice. Și suntem în 2019 acum, niciun spectator n-ar mai permite să vadă trei case din carton sau din placaj sau din nu știu ce făcute. Nu, categoric, nu. Spectatorul de azi e un spectator exigent, un spectator care vrea provocări și-așteaptă provocări, și atunci împreună cu scenograful spectacolului am încercat, vizual vorbind, să venim cu niște imagini și cu o scenografie care să placă ochiului și sufletului.

-De ce ați dorit să lucrați cu un light designer pentru acest spectacol?
-Spuneam mai devreme că acest text pe cât de valoros este ca partitură teatrală pe atât de mult se cerea și se cere o refrișare vizuală a imaginii. Și atunci dacă nu putem s-o facem în totalitate din decor, atunci tot acest refresh va fi făcut 50 la sută din decor, 50 la sută din light design, din lumini. Adrian Buliga, light designerul, este un om tânăr, foarte bine pregătit, cu care am lucrat de asemenea foarte bine.

Eliza Noemi Judeu, manager al Teatrului Municipal ”Bacovia”

Un text necesar în orice teatru de repertoriu. Un text cu parfum aparte și cu mesaj pacificator. Am ales acest text gândindu-mă la toleranța cea mult trâmbițată, mai ales azi. Am ales acest text, gândidu-mă la tinerii care trebuie să cunoască valorile dramaturgiei românești.
L-am „distribuit” Secției Animație pentru ca Dumneavoastră să-i cunoașteți mai bine pe cei care joacă permanent pentru copii. Să-i vedeți, simțiți altfel pe cei care, de fapt, au ales teatrul de păpuși. Nu este un spectacol pentru cei mici. Este un spectacol pentru tineri, părinți și bunici, jucat de actorii păpușari. Jucat frumos, sensibil, este o performanță a actorilor păpușari.
Este un spectacol care vă va aduce la rampă ceea ce nu se vede dincolo de păpuși și marionete: actorii păpușari și capacitatea lor de autodepășire.
Consider că, prin acest spectacol, alături de „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, „Gaițele”, de Alexandru Kirițescu, „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu, Teatrul Municipal ”Bacovia” are toate șansele să fie iubit, respectat, aplaudat. Un teatru al comunității băcăuane. Un teatru care ține cont de Public și de Publicuri.

Interviu realizat de Laura Huiban
Foto credits: Chromatique