19 septembrie 2024
OpiniiRomâna pentru toțiToleranţa se poate învăţa şi de la cuvinte

Toleranţa se poate învăţa şi de la cuvinte

Aţi auzit de estem?

Poate da, în limbajul glumeţ (din unele filme sau pur şi simplu din dorinţa de a ne amuza gratuit), dar eu l-am aflat de la cursanţii străini care învăţau limba română (în anul următor, deveneau studenţi în diverse centre universitare de la noi). Nu este singura formă gramaticală insolită; în scurtă vreme, am adunat de la aceştia toate variantele verbului „a fi”, la indicativ prezent: (eu) *est, (tu) eşti, (el/ea) este; (noi) *estem, (voi) *esteţi, (ei/ele) *est. Se înţelege că le predasem şi alte verbe, cu conjugare regulată însă (a cânta, de exemplu), pentru a deprinde legătura dintre rădăcină (cânt-), sufix (-ă-) şi desinenţă (-m), din forma „cântăm”. Mecanismul pus în funcţiune de străini e simplu: se ia radicalul, care este în aproape toate cazurile comun, şi i se adaugă flectivul (sufixul şi desinenţa).



Poartă un nume situaţia dată?

Da, se numeşte supletivism şi exprimă un caz de neregularitate a rădăcinii în conjugare sau în declinare. Termenul este relativ nou (apare în 1957, în „Studii şi cercetări lingvistice”, iar ca adjectiv în 1906, după fr. supplétif). În limbaj juridic, o normă legală supletivă „se aplică în măsura în care părţile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativă” (DEX).

E valabil doar pentru verbe?

Nu. Forme supletive apar şi la pronume. Când declinăm personalul „eu” (din latinescul ego), ne trezim cu alt radical la celelalte cazuri: „mie” (la dativ), „(pe) mine” , „mă/m-” (la acuzativ). Primul sunet din rădăcină nu mai este o vocală (e), ci o consoană (m) şi încă una (n), din „mine”.

E vechi fenomenul?

Îl întâlnim în limba latină, care la rândul ei l-a preluat din indo-europeană. Să ne amintim conjugarea verbului „a fi” (sum, esse, fui), pe care româna l-a îmbogăţit cu încă o rădăcină, de la fieri. Aşadar: sum, es, est, sumus, estis, sunt, pentru „sunt” (su-m), „eşti” (e-s), „este” (es-t), „suntem” (su-mus), „sunteţi” (es-tis), „sunt” (su-nt). La fel arată flexiunea nominală: ego (N.), mei (G.), mihi (D.), me (Ac.), me/mecum „cu mine” (Abl.).

 Un exemplu asociativ

E de găsit tot în limba latină. Prin abandonarea radicalului primar, unele adjective îşi formează gradele de comparaţie în haine noi: bonus „bun”, melior „mai bun”, optimus „foarte bun”; malus „rău”, peior „mai rău”, pessimus „foarte rău”; parvus „mic”, minor „mai mic”, minimus „foarte mic”; magnus „mare”, maior „mai mare”, maximus „foarte mare”; multi „mulţi”, plures „mai mulţi”, plurimi „foarte mulţi”. În ordine, sunt ilustrate pozitivul, comparativul şi respectiv superlativul.

 Unde-i învăţătura?

E vizibilă: aşa cum un verb („a fi”) şi un pronume („eu”), cu o frecvenţă foarte ridicată, de peste două mii de ani sunt buni vecini în flexiunea fiecăruia, tot aşa oamenii, diferiţi sau nu, ar trebui să convieţuiască în bună înţelegere.

 

 



spot_img
spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri

spot_img