“Toamna este o a doua primavara, când fiecare frunza e o floare”, zice Camus. Nichita Stanescu ma tulbura: ,,Daca timpul ar fi avut frunze, ce toamna!”… Instinctiv, toamna imi aduc aminte de profesorul meu de arte plastice, de la Liceul Pedagogic, sculptorul Petru Pinca. Figura lui aspra, valurita mereu de umbrele vietii, vaduvita de zâmbet, ascundea un suflet de o rara sensibilitate. Nu i-am facut, din cauza notelor cam pipernicite care-mi onorau rubrica sa, statuie in suflet, dar l-am admirat sincer. Toamna avea un adevarat cult pentru temele care vizau desenarea frunzelor. Când desena el o frunza sau când te ajuta sa-i surprinzi sufletul, cum ii placea sa spuna, simteai ca daca Universul ar fi zamislit doar din frunzele sale ar fi o adevarata oda a frumusetii. Atunci când nu-i placea cum desenai, intreba aspru: ,,Dar unde-i viata din frunza asta, omule? Unde ii este sufletul?” M-a surprins, intr-o ora, lipsit de vraja penelului si citind pe sub banca ,,Emotii de toamna”, minunatul poem al lui Nichita. Am crezut ca-mi suna ceasul, asa de innegurat era… A luat cartea, a citit poemul, l-a mai citit inca o data, a oftat si m-a privit cu o umbra de tristete care se bucura. Pedeapsa n-a venit niciodata. Cel pe care-l credeam un mare intolerant era locuit de o imensa dragoste pentru frumusete… De-atunci, ori de câte ori citesc un poem despre toamna, ma gândesc, mai ales toamna, ca si acum, la Petru Pinca, taciturnul in care se zvârcoleau minunat frumusetile lumii… Uneori as vrea sa-i recit regretatului artist poeme despre toamna…
,,În acest început de septembrie / Cu zilele de culoarea bucuriei, / Fiecare farâma de soare ma mângâie./ Amiaza. Pe poarta scolii tâsnesc în iures/ Zburdalnici iezi, / Copii cu sortulete si fuste,/ În priviri roua/ Si pe fiecare deget / Degetar de cerneala (monorima albastra). / Vârsta de aur / Muguri de aur. / În poarta, mame. Inima caus plin de nadejdi / Si tone nerabdare./ (Unde, unde sa comande o pereche ciubotele / De sapte posti? Sa-l vada mama mai repede mare…)”. (Sasa Pana, ,,Vegheati!”).
,,Lumea se teme. Lumea tremura / Doar un soare sleit / Atinge strugurii de septembrie./ Lumea se teme. Lumea asteapta./ Ce sa-i spui ca s-o linistesti? / Umbra se strânge încet./ Si ce-are a face ca noi cântam!/Alte glasuri, naclaite, o-mbata; Nu e de-ajuns pentru a îneca timpul. / Ea freamata, c-o spuma pe buze. / Umbra vine sa-i chirceasca tâmplele./ Lumea se teme. Lumea asteapta”. (Jules Romains, ,,Postuma”)…
,,Amurg de toamna pustiu, de huma,/ Pe câmp sinistre soapte trec pe vânt -/ Departe plopii s-apleaca la pamânt/ În larg balans lenevos, de guma./ Pustiu adânc… si-ncepe a-nnopta, / Si-aud gemând amorul meu defunct; / Ascult atent privind un singur punct / Si gem, si plâng, si râd în hî, în ha”.(George Bacovia , ,,Amurg de toamna”)…
,,A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. / Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori, / ca or sa-mi creasca aripi ascutite pâna la nori, / ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain, / si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.// Si-atunci ma apropii de pietre si tac, / iau cuvintele si le-nec în mare./ Suier luna si o rasar si o prefac / intr-o dragoste mare”. (Nichita Stanescu, ,,Emotie de toamna”).
Ion Fercu
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
