Sa privim si in urma, nu doar inainte.
I-am gasit pe veteranii de razboi Gheorghe Dochita si Neculai Munteanu acasa, alaturi de sotiile care le-au stat alaturi o viata. Asteptau sa inceapa parada. La televizor. Nu mai urmaresc defilarea de pe trotuar, fiindca sanatatea li s-a subrezit. Emotiile au ramas aceleasi de fiecare an la 1 Decembrie.
Veteranul de razboi Gheorghe Dochita asteapta sa implineasca 90 de ani pe 1 aprilie 2011. “Nascut de ziua pacalelilor, am fost toata viata pacalit”. De soarta si de oameni. “La 15 ani am ramas fara tata, cu trei frati si o mama bolnava. M-am angajat in fabrica pentru a sustine familia. Am crescut muncind. M-am indragostit de o fata de chiabur. Eu sarac, ea bogata, faceam o pereche mijlocie. Tatal ei m-a intrebat daca am facut armata. Când a auzit ca nu, mi-a spus sa plec sub arme si sa ma intorc barbat intreg sa-i cer fata. M-am intors, dupa armata si 4 ani de razboi. Silvia mea era maritata si avea copil mic.” A plecat pe front in februarie ’42, sa completeze rândurile rarite ale soldatilor români. Dupa o instructie intensiva a luat calea frontului. Numele Cotul Donului i-a ramas scris in memorie cu litere de culoarea cerului in noptile de lupta. “Ne-a prins iarna in transee. Dormeam sub cerul liber la minus 28-39 de grade. Revad moartea cumplita a capitalului Atanasiu, rupt in doua de un proiectil. Locotenentul Enescu l-a inlocuit pe un mitralior cazut si a fost sfârtecat de un proiectil de brand. Sergentul Amariei s-a prabusit lânga mine, cu burta despicata de o schija. I-am bagat intestinele la loc si a fost luat pe targa. Oare o fi scapat? Luptam ca masinile. Deodata am vazut cum din bocanci bolborosea sângele: eram ranit, dar nu simteam nimic.” A ajuns intr-un grajd inghetat, fara geamuri, plin de sobolani. A zacut pe paiele inghetate pâna l-au transportat la spitalul de campanie. “Trei bucati de schija mi-au scos din corp. Glontul il port in sold. Il voi lua cu mine in mormânt.”
Durere si indignare
Viata de dupa razboi i-a adus bucurii (o familie minunata, o cariera de economist de 49 de ani), dar si necazuri. A fost din nou pacalit si scos dintr-un apartament spatios pentru a face loc unui secretar de partid. In ultimii ani se simte mereu pacalit. Se spune ca pensionarii saracesc bugetul si se tinteste spre pensiile lor. Veteranul Gheorghe Dochita nu sta cu mâinile in sân. “Am sunat la guvern si am vorbit cu un consilier al premierului Boc. I-am spus sa nu mai umble la salarii si pensii ca sunt cele mai mici din UE. Sa-i «taie» pe cei care s-au imbogatit distrugând economia nationala. Am vorbit si la parlament. Le-am sugerat sa se zbata si sa aduca inapoi tezaurul de 94 de tone de aur care a fost pus la adapost la Moscova si acolo am ramas. Si le-am mai spus sa ceara Germaniei banii pe care ni-i datoreaza pentru petrolul luat din România in razboi.”
A trait toate spaimele si bucuriile
Peste o saptamâna, veteranul de razboi Neculai Munteanu va implini 92 de ani. Anii de razboi si de prizonierat ii sunt mai vii in minte decât zilele abia trecute. Nascut la Galbeni, a venit in Bacau la 12 ani sa invete meserie. In 1941 i-a venit rândul sa plece pe front. A luptat pâna in ’44. 23 august l-a prins intr-o unitate de la Balti, in Basarabia. A pornit in retragere spre granita, dar pe 27 a fost capturat si dus in lagar. Timp de un an si trei luni s-a agatat de viata, si-a dorit moartea, a fost aproape trecut Dincolo, s-a intors si iar a luptat. “Cu ciorba de varza murata am ajuns piele si os. Eram atât de slab incât nu imi puteam prinde pielea intre degete. Ne-a lovit febra tifoida. Mureau 20-30 pe zi dintre noi. Intr-o noapte m-am trezit aruncat intr-o hruba, printre bolnavi si morti. Ne dezbracasera de haine, ca tot nu ne foloseau. Frigul si foamea erau insuportabile. Ma lipeam de cei care mai respirau, iar când intepeneau, cautam altii. Asa am supravietuit.” Intr-o zi a aparut dintre morti. L-au dus la infirmerie, unde un doctor, un OM, cu mâinile goale, fara medicamente sau instrumentar, l-a salvat. A inceput sa lucreze in turnatoria din lagar. Din fata il ardea focul, din spate, gerul. A facut tot felul de munci, a fost plin de boli, de bube, de paduchi. “Mai am cicatricele de la scarpinat.” Intr-o zi a venit eliberarea. Isi aminteste cum a coborât din vagon, dincoace de granita, si a ingenuncheat. Câti dintre noi pot intelege solemnitatea sarutului dat tarânii? Foamea, frigul, umilinta, teama si speranta. Pe toate le-a trait. Pe urma, viata l-a rasplatit cu o sotie care il priveste cu duiosie chiar si dupa 64 de ani impreuna. Are copii minunati, nepoti si stranepoti. A lucrat ca sef de restaurant. Este gurmand si un bucatar desavârsit. Nu a mai simtit foamea, dar nici nu a uitat-o. Doar pe cei ucisi i-a ingropat in amintire. Nu i-a lasat sa-i bântuie noptile. Nu viseaza luptele si nici lagarul. “Am ucis multi, sa fiu iertat, dar asta trebuia sa fac. Eram soldat.”
Doina Mincu
