Limbă, pentru literatură
Prima cerinţă din testele de antrenament se referă la notarea de sinonime pentru sensurile din text ale unor cuvinte. Multă vreme s-a considerat că este o solicitare banală, menită să ofere aproape gratis un punctaj de plecare în efortul intelectual mult mai accentuat avut în vedere de următoarele cerinţe. Nu-i deloc aşa. Scopul este dublu: în primul rând, e o ocazie de a activiza şi îmbogăţi vocabularul. (În ediţia din 27 mai, profesoara Claudia Osiceanu aprecia, pe bună dreptate, că „rezolvarea testului este un prilej de învăţare a limbii române, şi nu doar de verificare a cunoştinţelor”, aşa că le-a pus la dispoziţie gimnaziştilor câte două sinonime, cu precizarea că pe foaia de examen vor trece doar unul. Colega ei, profesoara Anca Simion, într-o ediţie anterioară, a oferit exemple de nepotrivire a unor sinonime, chiar dacă în dicţionare apar în dreptul aceluiaşi cuvânt.) În al doilea rând, identificarea unor sinonime contextuale este un util exerciţiu pentru ceea ce se numeşte „lectura prin sinonimie” sau, cu o sintagmă care poate apărea bizară, „povestirea textului”. Mai precis, (pre)adolescentul capabil să treacă limbajul artistic în limbajul comun a demonstrat nimic altceva decât înţelegerea textului, ideal major al învăţământului românesc. Rămâne ca un deziderat lărgirea suprafeţei de exploatare sinonimică la un enunţ sau la un alineat, şi de aici, la tot textul. O astfel de gimnastică intelectuală face servicii literaturii, apropiind-o de receptor.
Îndepărtarea de textul-bază
S-a întâmplat într-o lecţie pentru liceeni, când a fost discutată poezia „Sara pe deal”, de Mihai Eminescu. Versul al doilea a fost recitat greşit (ceea ce poate nu ar fi fost atât de grav) şi apoi scris la tablă astfel: „Turmele-l urc, stelele scapără-n cale”. În continuare, discuţia s-a axat pe unul dintre motivele poetice, alături de „seară”, „deal”, „ape” etc.: „stelele”. Ediţia Perpessicius din 1939, pe care am consultat-o, oferă varianta cu apostrof: „Turmele-l urc’, stele le scapără’ n cale” (p. 231; formă reluată în ediţiile ulterioare: 1958, 1973) , iar ediţia Mihai Drăgan, din 1995 (Mihai Eminescu, Poezii, Iaşi, Editura „Institutul European”), este mai explicită: „Turmele-l urc, stele li scapără-n cale” (p. 149). Aşadar, substantivul „stele” nu este articulat, iar acel „le/li” este de fapt un pronume personal în cazul dativ. Cu genialitatea-i de netăgăduit, Eminescu a avut în vedere o imagine mitică: turmele sunt călăuzite de stele, care le luminează călătoria. Dacă renunţăm la pronume şi acceptăm determinarea hotărâtă, sărăcim mesajul, comiţând un sacrilegiu la adresa operei poetului. Greşeala nu e nouă (alături de „Apele plâng, clar izvorând din fântâne”; corect, „în fântâne”) şi ar putea fi evitată dacă s-ar „oficializa” varianta lui Mihai Drăgan: „li”, întrucât această formă neaccentuată a pronumelui nu se va lipi niciodată de substantiv pentru a-i fi acestuia articol hotărât, aşa cum face „le”.
