Scrierea dreaptă…
A venit rândul semnelor ortografice (orto- „dreaptă, corectă”; grafia „scriere”) şi de punctuaţie (TVR 2, 29 apr.) şi am reţinut o bună explicaţie a cratimei din ortograma „să-l vâr”: „morfologic, desparte două părţi de vorbire diferite (să – conjuncţie; –l – pronume personal, forma neaccentuată); fonetic, marchează căderea vocalei „î” şi uneşte două silabe iniţial diferite: să şi îl într-una singură; se evită hiatul”.
… şi mai puţin dreaptă
Graba cu care profesoara şi-a pregătit tema a făcut să se strecoare multe erori de – culmea! – scriere corectă, greu de acceptat.
Virgula, sărăcuţa!
Chiar că-ţi vine să-i plângi de milă.
- a) Virgula lipsă: „– Doamne, rogu-te[,] blagosloveşte-mi turbinca asta”; „cratima leagă cuvinte pronunţate fără pauză, uneori generând consecinţe fonetice [,] şi reorganizează tăietura silabică”; „conectori: în primul rând, apoi, în sfârşit, când ierarhizăm[,] etc.”;
- b) Virgula rea: „Construieşte fraze[,] în care conjuncţia că…”; „Semnele de punctuaţie au rol expresiv[,] în comunicare”; „unind două silabe[,] într-una singură”; „Apostroful este semnul ortografic [,] folosit în…”; „Explicaţi folosirea semnelor ortografice şi de punctuaţie [,] în textul:”; un caz de lapsus memoriae: „O, vin’, al nopţii mele domn/ De ce nu-mi vii tu[,] vină…” (Mihai Eminescu, Luceafărul), în loc de „– O, dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu-mi vii tu? Vină!” În primul caz, „vină” pare un substantiv în vocativ şi nu un verb;
- c) Virgula = şi: „marchează segmentarea unui text în unităţi sintactice, intonaţia [,] pauzele”; „sacrificiul, dăruirea [,] necondiţionarea”; „Primii au venit Maria, Mihnea, Radu [,] Dodo”;
- d) Virgula = ;: „Nu ne pasă de teză [,] am învăţat”; „Adevărul este la Dumnezeu [,] niciodată la oameni”.
Un semn sub semnul întrebării
Discuţia despre un semn greu de catalogat, hashtagul (#) – lansat în anul 2007 pe social-media şi având rolul de etichetare –, ni s-a părut nemotivată. A fost plasat printre celelalte semne de punctuaţie şi i s-a acordat funcţia de pauză între unităţi sintactice: „Cine sapă groapa altuia # cade primul în ea (subiectul, de predicat ”; de fapt, subiectiva de regentă); „Câinele # care latră # nu muşcă” (atributiva [,] de regentă”; doar a doua pauză e reală); „Vera # citeşte # «Ion» (subiectul de predicat, complementul direct de verb”; pauzele sunt insesizabile); „Ce-ai fost # nu mai poţi fi (predicativa de regent[ă]”. E de-a dreptul periculoasă prezentarea acestui nou semn „care, potrivit normelor, marchează pauza”, pentru că lesne va fi înlocuit de virgulă. Cel mult se poate propune ca semn pentru pauză ca marcă suprasegmentală, alături de intonaţie.
Numerale la zi. Doi iunie?
Nicidecum. Corect: două iunie, douăsprezece (nu *doisprezece) iunie şi douăzeci şi două iunie (nu douăzeci şi *doi).
