De Ziua Internaţională a Poeziei
De mai multă vreme voiam să lansez o provocare: lectura publică a unui text liric pe temeiul ofertelor… dramatice ale acestuia. Prilejul mi-a fost oferit pe 21 martie, când toată lumea (planeta, adică) a serbat poezia, într-o zi dedicată ei. După ora de literatură de la Colegiul Naţional „Gheorghe Vrănceanu” (9,30-10,30), la care mă invitase cu folos (pentru mine) profesoara Laura Gavriliu şi unde elevii au aplicat grila art-terapiei pe un poem bacovian, a venit seminarul cu studenţii Facultăţii de Litere, anul I (română – engleză). Aici am propus lectura comună a primelor două strofe din poezia „La oglindă”, de George Coşbuc.
De ce „poetul ţărănimii”?
S-a remarcat de mult că în general poezia coşbuciană are aspectul unei piese de teatru sau că autorul adoptă o viziune cinematografică pentru ceea ce şi-a dorit mereu: o epopee lirică a satului transilvănean din secolul al XIX-lea. G. Călinescu punctase ferm ideea că în versurile sale „e un lirism reprezentabil, o poezie teatrală” şi că „aspectul de monolog a ajutat mult răspândirii prin declamarea la serbări”. „În La oglindă – observă şi Nicolae Manolescu – se exprimă copila instinctiv cochetă.” Începutul poemului lirico-dramatic este convingător: „Azi am să-ncrestez în grindă –/ Jos din cui acum, oglindă! / Mama-i dusă-n sat! Cu dorul / Azi e singur puişorul, / Şi-am închis uşa la tindă / Cu zăvorul. // Iată-mă! Tot eu, cea veche! / Ochii? hai, ce mai pereche! / Şi ce cap frumos răsare! / Nu-i al meu? Al meu e oare? / Dar al cui?! Şi la ureche, / Uite-o floare”.
Un prim profesor – Victor Ion Popa
Într-un curs de declamaţie, dramaturgul a exemplificat tehnica rostirii pe scenă prin procedee tipografice: a scris cu litere mărite cuvintele-cheie şi cu litere din ce în ce mai mari şi apoi din ce în ce mai mici un cuvânt anume, pentru a mima expresivitatea pronunţării acestuia de către actor. Adevărată performanţă pentru arta tiparului din acea vreme!
De la text, la… scenă
Filologii băcăuani au acceptat cu entuziasm jocul, după o scurtă analiză pe text, pentru a identifica cuvintele-cheie, care vor primi accent semantic (în cele ce urmează, cu majuscule). Am notat cu E secvenţa-nucleu, după care se va păstra o pauză de 1-2 timpi. Aşadar:
E1: „AZI” (privirea spre „public”, cu intenţia de a-i comunica ceva important; rol de captatio benevolentiae); E2: „am să-NCRESTEZ în grindă” (ne aşezăm cu spatele spre tocul uşii şi-l „zgâriem” cu palma… ascuţită); E3: „Jos din cui acum, OGLINDĂ!” (ne punem în faţă acest obiect); E4: „Mama-i dusă-n SAT!” (bucurie, după ce ferim perdeaua şi cercetăm poarta); E5: „Cu DORUL / Azi e singur puişorul” (deschidem braţele şi cuprindem doritul personaj); E6: „Şi-am închis uşa la tindă / Cu ZĂVORUL” (arătăm spre intrare). E7: „IATĂ-mă!” (ne semnalăm prezenţa în oglindă, aşezată vertical); E8: „TOT eu, cea veche!” (apropiem oglinda); E9: „OCHII? hai, ce mai pereche!” (admirativ, apropiind şi mai mult oglinda, aşezată orizontal); E10: „Şi ce cap FRUMOS răsare!” (reaşezăm oglinda vertical); E11: „Nu-i al MEU? Al MEU e oare?” (prefăcătorie drăgălaşă); E12: „Dar al CUI?!” (neutru); E13: „Şi la URECHE” (apropiem oglinda, pentru a constata că lipseşte ceva); E14: „Uite-o FLOARE” (ne punem în păr o nu-mă-uita).
