De ani de zile câteva ambarcațiuni ale Poliției de Frontieră, cumpărate de România pentru a proteja granița maritimă de la Marea Neagră, în cadrul eforturilor noastre de a intra în Spațiul Schengen, își fac veacul pe la granițele Greciei și Italiei. Sunt solicitate în cadrul misiunilor Frontex ale Uniunii Europene, chipurile pentru a proteja granițile UE. În realitate, navele românești, pentru care am plătit bani și pentru care plătim întreținerea și personalul, se ocupă cu transportul imigranților ilegali.
Da, oficial, ni se spune că-i salvează pe nefericiții care se îngheșuie cu sutele pe câte un barcaz ca să traverseze Mediterana și care, de multe ori, sfârșesc înecați. Problema este că România plătește nave și polițiști pe post de taxi pentru imigranți. Care nu sunt returnați în țările de origine sau în punctele de îmbarcare din Africa, ci sunt debarcați pe țărmul grec sau italian, după care se pierd prin toate colțurile Europei. O parte din ei ne sunt expediați în cadrul celebrelor cote de refugiați, să avem grijă de ei.
Problema acestor imigranți a aprins spiritele în Italia, premierul țării cerând ONG-urilor germane să înceteze să-i mai debarce în peninsulă și să-i ducă în Germania. Italia este într-o situație tot mai grea din cauza imigranților, în vreme ce Germania dă sfaturi. Culmea ironiei este că navele românești ale Poliției de Frontieră sunt fabricate în Germania.
Dincolo de scandalul italian care ne privește destul de puțin, este problema resurselor cheltuite de România și care se presupunea că sunt utilizate în cadrul eforturilor de securizare a frontierei, necesare ca să fim admiși în Schengen. În Schengen nu ne-au primit atâta vreme, dar s-au folosit fără probleme de navele achiziționate de România. Unii vor spune că nu e o problemă, că au costat destul de puțin, fiind nave vechi ale nemților. Da, poate, dar, pentru că navele astea se învârteau prin Mediterana, România a trebuit să comande altele, la un preț de vreo 30 de milioane de euro bucata. Nu mai vorbim de combustibili și salarii.
Până la urmă, în contextul cheltuielilor făcute de România cu susținerea Ucrainei, problema navelor poate părea minusculă. Doar că astfel de probleme se adună. Și, în final, ajung să afecteze bugetul. Cumpărăm nave ca să patruleze în Mediterana în beneficiul altora, dăm bani și arme Ucrainei, sprijinim Israelul…
Noi, rupti în cur, cei mai săraci din UE, ne trezim că facem gesturi din astea, deși nu ni le permitem. De ce ajungem în această situație paradoxală?
Una dintre explicații poate fi găsită în presiunea de a ne integra în comunitatea europeană, cu toate cerințele și standardele impuse. România și-a dorit mult să devină membră a Spațiului Schengen, un simbol al deschiderii și securității în cadrul Uniunii Europene. Dacă privim acest lucru din perspectiva economică, ajungem să ne întrebăm dacă resursele financiare cheltuite în această direcție au fost folosite în mod eficient și dacă au generat beneficii tangibile pentru România.
În plus, situația imigranților ilegali care sunt preluați și transportați cu aceste nave ridică dileme etice și de politică publică. România pare să fie implicată într-o misiune umanitară, dar care se transformă într-o sarcină financiară și administrativă pe termen lung.
Această problemă reflectă o lipsă de coerență și de coordonare la nivel guvernamental, unde obiectivele și planurile de cheltuieli par să se afle în dezacord cu resursele disponibile și necesitățile reale ale populației. Un Guvern responsabil ar reevalua prioritățile și ar îndrepta resursele către domenii care aduc beneficiu cetățenilor și țării.
