Nu stiu cum se face, dar in martie, atunci când plapândul fir de iarba anunta reinvierea spectaculoasa a naturii, taranul român devine o adevarata vedeta. Mai intâi, a capatat acest statut in martie 1945, când, la presiunea Moscovei, a fost pusa in trista opera reforma agrara menita sa dezintegreze marile proprietati funciare, pentru a colecta voturi, la alegerile care urmau. Apoi, comunistii l-au declarat vedeta-dusman, precizând ca „mica proprietate genereaza capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan si in proportii de masa”.
In 1951, Ana Pauker il transforma pe taran intr-o vedeta burgheza, concluzionând ca „e si azi un mic capitalist taranul individual mic burghez”. In martie 1949 a fost declansat violent procesul de colectivizare. Securitatea si partidul si-au facut datoria. Vreme de 13 ani, haituit, umilit, deportat, aruncat in inchisori, schingiuit, taranul a fost transformat in vedeta comunista. In martie 1962, tot in martie, a fost declarata victorioasa oroarea colectivizarii.
Gheorghiu-Dej l-a si sarbatorit pe acest erou al lui martie, intr-o plenara a partidului tortionar si intr-o sesiune speciala a MAN la care au fost adusi 11.000 de tarani jefuiti. Partidul i-a inchinat ode, Securitatea a vegheat la interpretarea acestora, satul românesc a devenit un mare vaiet…
Tot in marginile unui martie, in 1991, o lege aiurea a fondului funciar, reparata obsesiv, menita sa repare blestematiile comuniste, i-a aruncat pe tarani in instante, transformându-i in vedete care-si cerseau drepturile.
L-am revazut in aceste zile de martie pe taranul postdecembrist. E modern. Aruncat in barurile-puzderie ale satului, blazat, fara animale, pofteste la oua stampilate si laptele pasteurizat, il dumnezeieste pe postasul care intârzie consecvent cu pensia-liliput, pruncii sai asteapta de la oras „laptele si cornul”, ogoarele-i ofteaza in regim de Ev Mediu timpuriu, traditiile-i sunt niste epave, obositele lui orizonturi de asteptare si-au strâns marginile doar pâna la prispa casei. Un sat bolnav, deprimat, am regasit si in acest martie.
Tot intr-o zi de primavara, prin 1922, Blaga publica in revista „Gândirea” poemul „Sufletul satului”, in care Nichita Stanescu identifica monumentalul vers „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat”, al doilea, ca valoare, dupa eminescianul „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”… In acest inceput de martie, mi s-a parut ca pâna si vesnicia satului este in suferinta. Nu credeam ca si vesnicia va invata vreodata sa moara. Satul nostru este pe cale de a invata aceasta lectie… Aceasta realitate este una dintre cele mai triste dureri ale fiintei noastre nationale.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
