In vreme ce Guvernul insista pe ideea ca România trebuie sa mentina salariile scazute pentru a atrage investitorii, valoarea mica a lefurilor fiind, chipurile, un avantaj competitiv, realitatea bate filmul si asistam la efectul generalizarii salariului minim pe economie: angajatorii nu mai gasesc forta de munca iar unii – putini, ce-i drept, care au sesizat problema, au inceput sa creasca salariile pentru a-si securiza forta de munca.
Situatia a inceput sa se vada inca de acum doi ani, de când au inceput sa se plânga afaceristii ca nu mai vine lumea la cules. In vreme ce televiziunile plângeau pe umerii afaceristilor ramasi cu recolta in câmp, cine s-a interesat a putut afla ca se dusese buhul ca respectivii trageau tepe: una promiteau si alta plateau. Intre timp, insa, au inceput sa fie tratati cu refuz si alti patroni, care nu neaparat furau angajatul, ci, pur si simplu, ii dadeau doar minimul pe economie.
Chiar si Guvernul recunoaste fara jena un lucru: competitivitatea exportului a fost sustinuta de mentinerea dinamicii salariale sub cea a productivitatii muncii. Pe româneste, desi au muncit mai mult si mai bine, românii au fost platiti mai prost decât meritau pentru ca produsele noastre sa fie la fel de ieftine sau la preturi mai mici decât cele straine.
Iar aici sunt trei mari probleme:
In primul rând, e acelasi lucru ca in perioada interbelica, atunci când randamentul exploatatiilor agricole era dat de salarizarea proasta a taranilor. Faptul ca se gasea forta de munca dispusa sa lucreze pe bani foarte putini deoarece taranii nu aveau alta alternativa, ii scutea de cheltuiala pe arendasi, care nu trebuiau sa investeasca in metode moderne de agricultura. Rezultatul a fost o pauperizare a populatiei rurale si o ramânere in urma a agriculturii românesti.
Si ajungem la aceeasi concluzie si astazi: daca aceasta competitivitate este data de salariile mici platite angajatilor, companiile nu au nici un motiv sa investeasca in cresterea productivitatii muncii. Daca ne amintim putin capitolul despre factorii productivitatii, din manualele de economie, vom vedea ca marea majoritate depind de angajator: in cazul industriei e vorba despre factori tehnico-economici (dotarea tehnica, management, combinarea factorilor de productie), sociali (nivelul de pregatire a lucratorilor, de exemplu), psihologici (motivarea muncii). Continuind politica salariilor mici, guvernele condamna, practic, tara la subdezvoltare.
Si pentru ca am vorbit de productivitate, ar trebui sa intelegem o data cum e cu mitul despre legarea cresterii de salarii de cresterea productivitatii si cum de, in cifre, productivitatea este asa scazuta in România si asa mare in tari ca Anglia, Franta sau Germania. Nu doar faptul ca tarile respective sunt mai dotate tehnic contribuie la perpetuarea acestui mit, ci si modul in care se fac raportarile contabile ale companiilor multinationale. Practic, este efectul evaziunii fiscale practicate de acestea in România pentru a plati impozit pe profit cât mai mic: mutând banii prin diferite metode catre companiile-mama, muta si cifrele de productivitate.
