Se află omenirea într-o evidentă situație conflictuală?
Poate fi o întrebare retorică!?
S-o lăsăm așa…
Fiindcă fiecare în sine conviețuiește într-o permanentă stare conflictuală, doar din lenea de a nu-și răspunde la câteva întrebări pe care le abandonează la primul „obstacol” de voință sau de conștiință.
Într-o situație conflictuală unele persoane, grupuri, comunități folosesc un „Țap ispășitor”, pentru a absolvi pe adevăratul VINOVAT, DE RĂSPUNDERE. Dar când tu însuți te faci vinovat de fapte care contravin eticii și moralei; de acte de voință pe care tu însuți nu ți le accepți, ești suficient de pregătit și de puternic pentru a te recunoaște așa cum ești conștient fiind, că știi de ce, pentru ce și pe cine intenționezi să tragi la răspundere? Sau îmbrățișezi cu cinism minciuna ridicată la valoare de adevăr, prin repetare, mizând pe faptul că toți ceilalți au devenit suficient de comozi încât să nu judece cu capul lor?
„Țapul ispășitor” vine din mitologia canonică și necanonică a popoarelor lumii. Un țap, sau alt animal (uneori pasăre sau chiar om) era folosit ritualic în multe religii fie pentru absolvirea oamenilor de păcate curente sau crime, fie pentru expulzarea prin exorcizare a demonilor.
În opinia mea acesta ar putea fi unul din izvoarele minciunii și ipocriziei în baza cărora unei „entități” , i s-ar permite să pedepsească un individ pentru o vină colectivă doar din „RAȚIUNI ȘI INTERESE ÎNALTE.”
Printre altele, în Biblie ( Luca 12-24) găsim ,,Învățămintele Lui Iisus către „ucenicii Săi”: „Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia. Nu este nimic acoperit care să nu fie descoperit, nici ascuns care nu va fie cunoscut…”
Și atunci, cum se face că se perpetuează o cutumă negativă și nu una pozitivă? Nu s-a indus, oare, în subconștientul individului că îi este permis „să păcătuiască” deoarece o dată pe an, sau de mai multe ori într-un an ( prin ritualul spovedaniei) va fi absolvit de „toate păcatele sale”, fiind pedepsită o ființă nevinovată în contul unei vini colective?
În religia arhaică a evreilor, în ritualurile de absolvirea a penitenței, „Țapul ispășitor” era trimis lui Azazel, demonul deșertului, adică alungat, viu, în pustie, după ce, printr-un act mistic sacerdotal fusese încărcat cu toate păcatele săvârșite de fidelii lui Yahweh. De unde se vede limpede că un nevinovat poate fi pedepsit în numele și pentru „curățirea de păcate” a unei colectivități lipsită de etică și fără morală; doar să fie „fidelă” unei ideologii sau unei „cauze”, oricât de injustă ar fi ea.
James George Frazer, în lucrarea sa „Creanga de aur”, apărută în douăsprezece volume, ( nu are nici o legătură cu romanul „Creanga de aur” a prozatorului român Mihail Sadoveanu), studiază comparativ acest ritual: în Assam (India) se sacrifică anual o capră; în Juhar ( Himalaia occidentală) e îmbătat un câine cu băutură alcoolică „bhang” și, lăsat liber, e ucis cu pietre; în Egipt se sacrifică un taur, preoții chemând asupra lui toate relele ce pândeau țara; apoi capul tăiat al taurului era înecat în Nil, iar mai târziu, vândut grecilor.
După J.G Frazer, ritualul „Țapul ispășitor” era legat de cultele agrare: în Grecia era bătut și izgonit un sclav căruia i se striga: „Pleacă foamete, veniți voi, sănătate și belșug!” Oare cum ar fi putut veni „sănătatea” și mai ales, „belșugul” fără aportul activ și conștient al fiecărui individ în parte? Cum să gândești că îți este „permis” să „păcătuiești” acceptând că, oricum, altcineva va răspunde și va fi pedepsit pentru „păcatele” tale? Oare cum o fi să crezi că poți trăi în belșug fără să muncești…
Totuși, existau și forme nemijlocite de absolvire ritualică a păcatelor lumii: zeița aztecă Tlazolteotl (mâncătoarea de spurcăciuni), simbolizând pământul absorbant al tuturor deșeurilor vieții, lua asupra ei și păcatele omenirii…
În sens figurat, expresia „Țap ispășitor” se referă la un om, animal, sau obiect ales pentru a fi considerat vinovat, responsabil pentru greșelile și „păcatele” colective pentru care, de fapt este nevinovat. Așa ne putem învârti „în jurul cozii”, la infinit: „păcătuim” știind că altcineva va fi pedepsit în contul faptelor și actelor noastre de voință, nu-i așa? Responsabilitatea și asumarea pe „propria răspundere” au devenit o utopie? Cine mai răspunde astăzi pentru faptele și actele sale de voință?
Din vechea istorie și până în zilele noastre fenomenul de „Țap ispășitor” a avut și, din nefericire, are motive culturale, sociale, religioase, politice.
Ritualul prin care Marele Preot „punea toate păcatele ” pe un țap pe care apoi îl alungat în deșert este descris în Biblie( Levitic.16).
Păcatele oamenilor erau „șterse”, iertate în mod simbolic printr-un gest de cruzime, care, în opinia mea, nu caracterizează, sau ar trebui să nu caracterizeze pe om. Să înțelegem că omul, în esența sa, este o ființă crudă și perversă? Sau, poate că interesele „marilor puteri” ale vremii ar putea fi mai presus de cultivarea acelor trăsături specific umane și în slujba umanității, cum ar fi: bunătatea, iertarea, toleranța, acceptarea; respectul reciproc și „unitatea prin diversitate”; generozitatea, iubirea și speranța;obținerea de bunuri prin muncă și nu prin mijloace dolozive; promovarea adevărului și nu a minciunii? Nu cumva interesul este acela de a inocula în subconștientul oamenilor că ei „pot păcătui” știind că, oricum, „păcatul” va fi preluat de către o altă ființă absolut nevinovată? De fapt în asta ar consta eroarea: fiecare individ, în parte, care crede și acceptă că pentru „păcatele” sale ar putea „plăti” altcineva, nevinovat fiind, formează o „colectivitate” care a căzut într-o capcană abil construită de INTERESE OCULTE.
Întreb și eu, doar întreb: de ce să jertfești pe altcineva pentru „păcatele” săvârșite de tine? N-ar fi mai folositor, mai etic și uman să-ți asumi răspunderea pentru propriile tale fapte și acte de voință? De ce să gândești și să crezi că pentru „păcatele” tale poate fi învinuit, condamnat și pedepsit altcineva, desigur, nevinovat? Asta să fi fost intenția Creatorului? Să pună „păcatele” omului pe seama unei ființe nevinovate care să „ispășească?”
N-aș crede. Am văzut că nu Dumnezeu a fost acela care să atribuie unui nevinovat, „Țap ispășitor”, „toate păcatele” săvârșite de „comunitate”, ci a intervenit un „act sacerdotal”, acceptat tacit de „colectivitate…” Ce poate fi asta?
Dumneavoastră ce părere aveți?
Eu mă pot duce cu gândul la Iisus Hristos care a fost jertfit pentru „păcatele” omenirii. Am fost învățați să credem că prin „mărturisirea” păcatelor și credința în sacrificiul Mântuitorului vom fi iertați de „păcatele” noastre…?
Acceptăm, deci, și așteptăm „MÂNTUIREA” conștienți că pentru „păcatele” noastre
„A PLĂTIT” și „VA PLĂTI ALTCINEVA…?”
… Am fost obișnuiți, oare, să ne trăim viața ca pe o poezie învățată PE DE ROST!?
Nu știu…Eu nu știu nimic!
Doinița Ioneț
