Încă nu a slăbit freamătul de clopot vestitor al praznicului Întâmpinării, care fără încetare ne dă de veste că trebuie să-L reașteptăm pe Domnul. Nu ca pe un plecat din mijlocul nostru, ci ca pe Acela pe Care, din lipsă de grijă, Îl putem pierde, ascunși rămânând în cele mai friguroase unghere ale vieții. Abia ne-am despărțit de cei ce ne învață cum trebuie însoțit Domnul. Întâi, Dreptul Simeon, bătrânul fericit, plin de Duh Sfânt, ce pune în stih suspinul lumii întru așteptarea Mântuitorului. În planul al doilea, Ana lui Fanuel, curata, rugătoarea și postitoarea văduvă, răpită parcă de Templu în așteptarea umplerii locașului de slava lui Mesia.
Suntem în plin urcuș duhovnicesc! Biserica ne statornicește înainte, la început de perioadă ce precede Postul Mare, o pildă mereu vie, ca de două mii de ani încoace, cu mentalitățile, ticurile, cultura și lucrarea unui vameș și a unui fariseu; aceasta pentru a nu uita de partea cui suntem (Luca,18, vers. 10-14). Avem de a face cu un tablou ce adună doi reprezentanți ai Legii (primul – cea cultică, dusă la extrem, datorită prescripțiilor agasante, hilare și iritante; al doilea – legea fiscală, neiubită de bogați și neînțeleasă de cei exploatați). Dar și o imagine ce contabilizează două moduri de a ne ruga, demn de urmat rămânând unul singur, în funcție de inima, conștiința și dragostea noastră către Dumnezeu. Dar să fim cu luare aminte! Nu sunt sancționate venirea la templu și gesturile fariseului. Ci autosuficiența și acreala în rugăciune, comparația cu cei căzuți, hrăpăreți, adulteri și nedemni, convingerea lăuntrică că este mai bun doar pentru că împlinește ritualuri. Acasă se întoarce cu rugaciunea bifată, dar mult mai neîndreptat (dupa unele traduceri: mai neîndreptățit). Celălalt, vameșul, așezat fiind în unghiul smereniei și al umilinței, nu judecă, nu compară, nu concluzionează. Se abanonează în mâna lui Dumnezeu și-I cere milă.
Extraordinar ar fi de-am înțelege faptul că efortul nostru nu este mai important decât bucuria lui Dumnezeu de a ne ști ai Săi! Domnul nu dă mai mult decât putem noi duce. Se zice că un copil îl ajuta pe tatăl său la împachetatul unor lăzi cu bunuri și, mai apoi, era pus să le transporte la oarecare distanță, spre a le depozita. Cineva care trece pe acolo îi rostește copilului: ”Nu crezi că este prea grea lada aceasta?”. Copilul replică: ”Tatăl meu știe cât pot duce și nu mă încarcă mai mult. Doar mă iubește!” Orice efort devine rod prin mila lui Dumnezeu. A-L întâmpina și a fi cu Domnul este deja răsplată!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
