„Tăcerile grăiesc mai mult“

Cum o fi reuşit să tacă ani în şir, când ar fi avut atâtea de spus? Titus-Constant Bordeianu (n. 12 nov. 1928) a scris o carte de viitorologie – „La orizontul mileniului III“ (Buc., Ed. Ceres, 1976), după ce semnase scenariul lungmetrajului „Fraţii“ (1971) şi, peste trei decenii, un volum de epigrame şi catrene umoristice („Paharul cu umor“, 2008), un altul de „poezii lirice“ („Nesomnul iubirii“, 2010), urmate de „O lacrimă de adevăr“ (poezie patriotică, 2011) şi de un alt volum de epigrame, „Umorul de viaţă lungă“ (2013). Despre scrisul său s-au spus cuvinte laudative: „o experienţă de viaţă de extremă bogăţie şi diversitate şi un univers particular de gândire în viziune sistemică şi vibraţie profundă“ (Florentin Popescu), „armonioasă simplitate şi patos liric“ (Nicolae Dragoş), „o viziune debordând de semnificaţii“ (Antoaneta Stoica), „tăcere şi linişte din neliniştea lumii“ (autorul).
Am avut la îndemână patru dintre volumele publicate, dar şi aproape zece convorbiri telefonice cu autorul, în marginea cărora nu-mi puteam ierta ignoranţa eu, care credeam că-i cunosc pe aproape toţi scriitorii băcăuani. Am pus deasupra culegerea de „poezie filosofică şi religioasă“ „Armonie în haos“ (Buc., Ed. Semne, 2013), prefaţat de Florentin Popescu şi postfaţat, pe 70 de pagini din cele 285 ale cărţii, de prof. dr. Antoaneta Stoica. Aici am găsit câteva texte care interesează limba română şi din care am extras titlul însemnărilor de faţă. Poetul pendulează între datoria de a mărturisi şi regretul că nu şi-a reprimat gândul de a glăsui: „Tăcerea-i grea printre cuvinte“, căci „O vorbă spusă în răspăr/Minciună nu-i, nici adevăr“. Concluzia e previzibilă: „Cuvintele îmi spun mai mult/Când tac şi încă le ascult“ (Tăcerea cuvintelor). Supus acestui exerciţiu metafizic, poetul aspiră la relaţia cu generaţiile trecute: „Şi când se-ascund printre cuvinte,/Tăcerile îmi par morminte/În care dorm înaintaşii“ (Gând în cuvânt). „Cuvântul întrupat în noi“ e temelia îndemnului de a locui în limba maternă: „Să mai renaştem din cuvânt!“ „Omule!“ – strigă poetul –, „Tăria ta e în cuvânt“.
S-a spus despre Titus-Constant Bordeianu că e epigramist, dar catrenele din ultimul volum, „În culisele umorului“ (2014), sunt de fapt meditaţii grave la adresa destinului fiinţei umane, ca în acest exemplu: „Sunt liber să mă înfrăţesc/Cu floarea şi cu pomul/Şi-n libertate să gândesc/Că frate îmi e omul!“ Ca altădată Coşbuc, cu al său gazel „Lupta vieţii“ („O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.“), prezicerea naturii e răstălmăcită: „Când îţi cântă cucu-n faţă,/O să ai noroc în viaţă;/Dar şi-n spate dacă-ţi cântă,/Tot mă iau cu ea la trântă“. Uneori efectele dialectale susţin umorul: „Pi la noi, pi la Bacău,/Zâci câ-i ghini când nu-i rău./Ghinili nu-mi stă în cali:/Îl ie Bistriţa la vali“. Moldovean fiind, autorul e atent la reflexele locale, anunţându-ne că „maşina unui inventator băcăuan funcţionează cu apă în loc de benzină“ ori versificând „dorul natal“ (dedicat „consătenilor din Bereşti-Bistriţa, judeţul Bacău“) în enunţuri directe, cu vagi ecouri din nostalgia poeziei lui O. Goga: „Mi-e dor de sat, mi-e dor de voi,/De veacul din copilărie,/De amintirile din noi,/De cei chemaţi în veşnicie“. (Păcat că o ultimă lectură a textului nu a sesizat lipsa cratimei din combinaţia pronume-verb „mi-e“, scris astfel de cinci ori în şase strofe.)
Originală este construcţia volumului din 2010, „Nesomnul iubirii“, cu „poezii înregistrate pe reportofon“ şi transpuse apoi pe calculator. Dedicată „frumoaselor românce“, cu un grupaj pe măsură – „Femeile nasc îngeri“ –, cartea tipărită la Bacău (o reuşită copertă aparţine lui Vasilică Bărboiu) este un exerciţiu de compoziţie în diverse registre, cel în monorimă detaşându-se prin calitate.
Titus Constant Bordeianu – un poet şi nu un epigramist, care ştie să ne vorbească în numele adevărului sincer şi sublim.
Ioan Dănilă