În Micile poeme în proză ale lui Baudelaire poate fi parcursă cea mai profundă sintagmă pe care un om modern ar fi putut-o exprima în raport cu existența răului din lume: ”Astăzi, cea mai frumoasă șiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”.
Trebuie să admitem faptul că această scamatorie a răului nu a reușit nicicând mai bine decât în epoca contemporană. De cele mai multe ori, chiar dacă suntem convinși de purtarea de grijă a lui Dumnezeu din viața noastră, credem atât de puțin în luciferic. Avem de a face cu incognito-ul în care cel din urmă se menține. Dumnezeu ne spune: ”Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3, 15). Însă, răul, totdeauna gelos și doritor de a imita binele, fie și pe dos, pentru că el vede totul pornind de jos în sus, pare a ne șopti logica cuvintelor în care s-a adresat Ulise ciclopului:”Eu mă numesc Nimeni, nu este nimeni aici. De ce ți-ar fi frică? Tremuri în fața inexistentului?…”. Și totuși, Biblia denunță existența mamonicului aproape în fiecare filă a sa, pornind de la prima, acolo unde el își face apariția sub forma șarpelui, și până la penultima, când vedem răul a fi înlănțuit pe o durată de o mie de ani și apoi descătușat și dezlănțuit în toate cele patru colțuri ale lumii, pentru a le ispiti și a le stârni spre încăierare, fără vreo rațiune anume, și în cele din urmă spre a fi străfulgerat de focul Cerului și azvârlit într-un hău de flăcări și de pucioasă…
În logica acestei mărturisiri ne este adusă înainte, spre înțelepțire, pilda centrală a Evangheliei de astăzi (Matei. 8, 5-13), care ne vorbește despre ispită, și, mai ales, despre puterea vindecătoare a Fiului lui Dumnezeu înomenit. La intrarea în cetatea Capernaumului, Domnul este întâmpinat de un sutaș neevreu. Deși soldat în armata de ocupație, omul, smerit și cumpătat, cere har de vindecare. Nu cu emfază, nu cu aroganță, nici cu pretenția de a face rău: ”Doamne, sluga mea zace în casă, chinuindu-se cumplit”. Centurionul, slujbaș al Împăratului de la Roma, știe că funcția nu-l face mai responsabil și mai special. Înțelege că este pus să gestioneze o demnitate, nu să facă din ea începutul subjugării aproapelui. Hristos vede dincolo de barierele de carne ale inimii și întreabă: „Crezi tu că pot să fac Eu asta?”. Iar răspunsul „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” vindecă. Pentru că stăpânul știe a reda demnitatea semenului prin chemarea în ajutor a lui Dumnezeu. Este interesant de arătat faptul că verbul expresiei: ”Fie ție!” mai este întâlnit în Biblie doar într-un important moment mântuitor, la Buna Vestire. Atunci este rostit de Maică, acum el aparține Fiului.
Părintele Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, dezvăluie cum virusarea cu false dumnezeiri, cu judecăți de conjunctură și de trepte funcționărești, lipsite de umanitate și îmbibate cu umanisme manageriale ieftine, jignește tandrețea lui Dumnezeu. Doar exercițiul de smerenie și de trezvie ne dovedește că Dumnezeul nostru nu este unul care să refuze mântuirea. Să luăm aminte!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu