Bacăul, vama lacomă a domnitorilor moldoveni, s-a construit în jurul profitului dat de impozitarea sării de la Tărgu-Ocna, a lemnului venit pe apa Bistriței și a hârtiei fabricate la Letea, cu birurile puse pe grânele și legumele-fructele venite dinspre Sud. După epoca relativ prosperă din interbelicul secolului XX, a urmat industrializarea socialistă, care-a inventat industrii și forță economică. Pe urmă, a fost prostia-trădătoare-nepricepută, care ne-a readus la stadiul de… târg. Rămășițele amenajărilor Epocilor de Aur mai folosesc și astăzi, mai ales scările ce leagă “Cornișa” (partea de deasupra vechiului curs al Bistriței) de ”Vale” (zona desecată a râului), acolo unde s-au construit sute de blocuri pentru harnica și ascultătoarea clasă muncitoare. Nimic de zis, stau într-un bloc ridicat prin 1969 și (știind cât de adânci sunt fundațiile) sunt mai liniștit în caz de împlinirea previziunilor lui Mărmureanu. Doamne ferește!
Scări înspre și dinspre spre Fenomenul numit ”Restaurant Cascada”
Fără dealul Acropole n-ar fi existat Partenonul, acolo unde zeița patroană Athena se lăfăia în adulație și ofrandă, iar grecii făceau din religie o afacere. Fără pământurile pietroase și nisipoase de pe lângă râurile Gironde și Dordogne n-am bea (cine își permite!) vin de Bordeaux. Columb n-ar fi descoperit America fără bietele insulițe din Caraibe, deoarece ar fi murit cu marinarii săi de foame și boală până să ajungă pe coastele Mexicului sau ale SUA, pe care nu le-a văzut niciodată. În acest exagerat cadru istoric, tot așa n-ar fi existat Scările de la Cascada fără Instituția Restaurantului cu același nume. Înființată inteligent-profitabil de comuniștii bine instruiți în ale afacerilor, crâșma era în drumul clasei muncitoare descărcată din autobuzele venite de pe platformele industriale din Sud (Aerostar, IMU, Metalurgica) și Nord-Vest (Agricola, Pambac, Vinalcol, Bere-Lichior, CPL). Ei bine, scările care coborau spre blocurile muncitorești poartă nu doar poveștile bărbaților împleticiți de berea venită pe tăvile ce susțineau și 12 halbe mari. Bietele soții-mame coborau și ele scările împleticite de plasele pline cu… ce-o fi, că așa era pe vremea aceea și trebuia pus ceva pe masă. Unde mai pui că unele se întorceau pe trepte să-și ia acasă spre oblojeală soții cu capetele sângerânde după ce tovarășii de băutură îi onorau într-un duel cu halbe. Dar a doua zi totul era curat, că socialismul nu lăsa în urmă murdărie pe treptele impecabile din beton. Acum, scara e ca un canon dat de un călugăr nemilos, adică se urcă în chinuri și se coboară ca tratament extrem la fobia de pericol. Și ce dacă? Platformele industriale au dispărut, academia de bere și mici de sus a dispărut, iar pensionarii și ce-a mai rămas prin zonă să se descurce cu or putea!
Fuga în Deal după petrosin!
Una dintre corvodele copilăriei (pe lângă cozile la lapte și la ”ce-or băga ăștia la Alimentară”) era mersul după petrosin la Găzărie, acuma unde i se spune, mi se pare, Cornișa 2. Era Lege ca, înainte de Paște și de Crăciun, curățenia în casă să includă frecarea parchetului extraordinar de stejar cu produsul petrolier. Acesta era procurat exclusiv din chioșcul verde unde domnea un nene mai în vârstă, care semăna la chip și gesturi cu dirijorul Sergiu Celibidache. După ce te canoneai și mai mult de o oră la coada ce se întindea spre culmea delușorului (unde era atunci Protecția Copilului, căci clienți eram 90 la sută copii?!), intrai pe mâna maestrului, care-ți verifica bidonul din tablă gri – plasticul era doar în treninguri și-n chiloți! -, și te cântărea din priviri dacă ești în stare să duci recipientul acasă fără să provoci vreo inflamație majoră. Clienții de 10-11-12 ani se emoționau și o lua fuguța spre casă cu prețioasa substanță care dezinfecta, curăța și… împuțea apartamentele copilăriei mele. Chiar, de ce pe atunci nu erau atât de mulți gândaci prin blocuri? Oare petrosinul să fie soluția? Oare de ce atunci avea România petrol, de-l vindeau și copiilor? Vreau să le mulțumesc doamnelor și domnilor care mi-au încântat sufletul cu grădina în trepte pe care au creat-o pe partea dreaptă cum urci scările. E o minunăție! La scara mea, vecinii de la cucurigu aruncă orice în grădinița de la intrarea noastră comună…
”Golgota proletară” începea pe strada Alecu Russo
Pambac, Agricola, Vinalcol, Bere-Lichior, CPL (înspre Mărgineni) și CIC, Aerostar, Metalurgica, Mașini Unelte (la platforma industrial de Sud), plus alte și alte ”unități de producție” absorbeau mii de locuitori din ”Groapă” de la 5 dimineața, pe urmă schimbul II la prânz și spre noapte pentru schimbul III. A, să nu uit navetiștii care mergeau mai departe. De exemplu, la Fabrica de Postav Buhuși, precum tanti Ana – vecina noastră de etaj – care a făcut naveta cu trenul vreo 30 de ani!!! Cu toții au urcat treptele spre Cornișa pentru a ajunge la stațiile unde așteptau autobuzele cu burduf, și acelea neîncăpătoare pentru miile și miile de suflete truditoare. Pe la 3-4 după-amiaza pe aceleași scări coborau cu sacoșe mai mult sau mai puțin pline cei ce urcaseră de cu noapte. Ca să nu mint, erau mai mult ”tovarășele” încărcate, căci rolul de gospodină, mamă și soție era inclusă în fișa postului, căci a comanda mâncare prin telefon nu se putea, iar a angaja pe cineva pentru curățenie însemna rușine majoră!
Epilog în urcare?
Sunt destule alte scări ale Bacăului ce merită să fie spuse, și aș fi bucuros să le aflu pe adresa de mail a redacției de la băcăcuani, căci trebuie să avem amintirile ce ne definesc identitatea. Din păcate, nici scări bune nu avem în Bacău, dar noi – câți mai suntem pe aici – le urcăm și coborâm deseori. Mai sprinteni, ori mai gâfâit, cu toții trebuie să transformăm treptele surpate ale stării jalnice de azi în lift care să ne ducă Bacăul înspre ceva mai bun.
