Până nu demult, în societatea românească, atât de puternic polarizată, mai toată lume se împiedica de cei vârstnici, pensionarii erau socotiţi o povară, nişte vechituri inutile, asistaţi social (de parcă nu munciseră o mare parte din viaţa lor), prin presă erau campanii împotriva „expiraţilor”, în fine, bătea un vânt se sălbăticie, de primitivism în abordarea unei chestiuni gingaşe. Care priveşte felul în care privim anumiţi membri ai societăţii, care devin o categorie defavorizată. Acum, de când a dat virusul ucigaş peste noi, auzim îndemnul că trebuie să ne protejăm bătrânii, mai expuşi, mai vulnerabili, mai fragili în faţa noului pericol. Deşi, nimeni nu-i mai presus de virus. Care atacă fără menajamente, acolo unde găseşte un sistem imunitar mai slab.
Mă întorc la starea de bătrâneţe, despre care Tolstoi vorbea ca despre marea surpriză a vieţii, după câte îmi amintesc. Pentru că nimeni nu şi-o doreşte, iar cât suntem tineri, credem că suntem eterni, că tinereţea nu se va sfârşi niciodată. Dar vine o vreme… Vine dintr-odată, te atacă perfid, şi îţi trebuie ceva timp ca să te împaci cu noua ta imagine când te priveşti în oglindă. În pârdalnicul ei luciu apare parcă altcineva, e un alt chip acolo. Şi trebuie să te împaci cu el până la urmă, nu mai ai ce face, aşa cum înveţi să convieţuieşti cu un trup care nu te mai ascultă ca altădată, o mulţime de gesturi fireşti, uşoare înainte, cerându-ţi acum efort. La bătrâneţe începe „aventura lentorii”, picioarele nu te mai ajută, genunchii cedează, nimic nu mai este ca odinioară. „A fi bătrân este o aventură. Să ieşi din cadă şi să alergi la telefon, sau pur şi simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi călare pe o cămilă”. O spune James Hillman, în admirabila sa carte „Puterea caracterului. Şi viaţa care durează”, la care voi reveni într-un alt articol, pentru că mă gândesc deseori la întregi paragrafe de acolo. Mai ales în această sumbră perioadă, care ne-a dat tuturor vieţile peste cap, dar care-i pune pe cei vârstnici în cele mai delicate şi ingrate situaţii. Nu au cum să se simtă bine, ba dimpotrivă, cei mai lucizi şi sensibili, cei cu educaţie şi un anumit grad de cultură, se simt discriminaţi, în ciuda clamatelor măsuri menite în a-i pune la adăpost.
Ca un făcut, ca să-mi mai treacă amărăciunea, acum, când trebuie să stăm în casă, revăd, într-o seară, la televizor, „Hotel Marigold” şi „Al doilea Hotel Marigold”, în care un grup de pensionari britanici au ales să-şi petreacă timpul ce le-a mai rămas într-un loc exotic, în pitorescul Jaipur. India (care este un adevărat personaj în film), culoare, exotism, aventuri, erotism, pentru că, în ciuda vârstei lor înaintate, a bolilor aferente, locatarii originalului hotel nu au renunţat să caute dragostea. Fiindcă niciodată nu e prea târziu să-ţi schimbi viaţa şi să găseşti ceva nou. Un mănunchi de actori formidabili, în frunte cu cele două Dame octogenare, Judi Dench şi Mggie Smith, Celia Imrie, Bill Nighy, Tom Wilkinson, la care s-a adăugat, în partea a doua, seducătorul cu păr argintat Richard Gere, împreună cu câţiva tineri actori indieni, fac tot hazul şi farmecul acestor pelicule de un comic senin, de un umor tandru, tonul fiind amuzant şi trist, totodată, melancolic. „Totul va fi bine până la sfârşit, iar dacă nu va fi, înseamnă că încă nu e sfârşitul”, sună o frază din film. Sună bine, reconfortant, încurajator.
