Supravietuitorii

Joi, zi de lucru, vreme buna. Totusi, la standurile din Piata Comanesti, doldora de marfuri, nici tipenie de cumparator. Nici unul? Chiar nici unul in afara de noi, care vrem sa luam pulsul afacerilor.

“Stau de dimineata, dar n-a venit nimeni. De 20 de ani facem comert, e o afacere de familie, dar parca niciodata nu a mers asa de greu. Sunt zile in care nu vindem nimic”, marturiseste Anisoara Saic, 55 de ani. Din acest mic comert cu incaltaminte “traieste si familia baiatului meu, care are trei copii. Nu si-a gasit alta slujba si munceste aici, cu mine”.

Femeia explica ca pantofii sport sunt de calitate, “nu stifturi, ca la chinezi”, dar nu sunt bani. Are sandale de 50-55 de lei si pantofi de 60-70 de lei.

“Astia de 75 sunt VEER, au si talon de garantie.” Chiria e mare, taxele, “vinzi, nu vinzi”, trebuie platite, “dar supravietuim”, spune femeia apasat, ca si cum ar vrea sa ma convinga ca e hotarâta sa reziste.

Nici in magazinul lui Catalin Stanciu nu sunt cumparatori. Inauntru si afara, pe tarabe, are sosete, ochelari de soare, lenjerie de pat cu floricele, maieuri, tricouri, slapi, farfurii, pahare, cosmetice… “Când vin stranierii, in iulie si in august, se vinde mai bine, in rest, jale! Inima comertului e in cele doua magazine, Profi si Nevila”, spune Catalin.

“Totul s-a inchis, totul s-a terminat!”

E plin orasul de haine, s-a saturat lumea de haine, s-a saturat si el, dar alta solutie nu e deocamdata, descrie situatia, lapidar, barbatul. “In Comanesti, totul e intr-un regres, nu-i nicio crestere economica, sustine Catalin Stanciu. Eu simt asta pe propria-mi piele.” Multe magazine, multe produse, niciun cumparator, desi preturile sunt mici. Comerciantii sunt fosti lucratori in industria lemnului, minerit sau fabricutele cooperatiei.

“Totul s-a inchis, s-a terminat!” spun oamenii, cu amar. Un repros fara o destinatie precisa, care se pierde pe coridoarele goale dintre standuri. “Toti am vrea sa ne intoarcem la comunism, chiar daca nu recunoastem. Atunci nu aveam insomnii ca nu ne putem plati bancile, ca ramânem fara casa… Mergeam la mare in fiecare an”, spune o pensionara care vinde, fireste, haine.

“Au venit chinezii, a venit Nevila, cei cu «Preturi pentru tine»… Acolo se duc oamenii. Eu stau aici numai ca sa am asigurare de sanatate si o pensie, la batrânete”, ne lamureste Liliana Istoc, 47 de ani, care a lucrat intr-un atelier de mobilier pentru export, inchis dupa ‘89. Aduce marfa care se cere, “iile, de exemplu, sunt la moda acum”, dar tot nu face vânzare.

“Poti sa aduci orice, nu sunt bani, sustine si Rodica Ciubotaru, care vinde muscate, petunii, dalii. La unguri, la Palanca, merge mai bine, la noi, nu! E o zona moarta!”

“Aducem marfa de la «Europa» la 2-3 luni, ca nu prea se vinde. Când se platesc salariile si pensiile dam 3-4 perechi pe zi, in rest stam aici de florile marului!”

Anisoara Saic