“Sunt tari care ar da aur pentru un artist ca George Apostu”

interviu cu Leonard Rachita, sculptor francez de origine româna, prieten de exil al lui George Apostu

– De curând ati conferentiat la Bacau, in cadrul Simpozionului “Apostu ’80. Centrul Apostu si invitatii sai de onoare” despre viata, opera si exilul marelui sculptor George Apostu, nascut la Stanisesti, de la a carui nastere se implinesc 80 de ani.

– A fost o onoare pentru mine sa vorbesc despre George Apostu, deoarece am avut ocazia sa-l intâlnesc atât in tara cât si in exil, insistând mai mult asupra vietii si a exilului, lasând opera pe seama celor care sunt de specialitate, insa m-am oprit asupra unor lucruri care mi s-au parut esentiale, sculptura sa monumentala, desenele.

– Am remarcat acest lucru, mai ales ca desenele lui George Apostu sunt mai putin cunoscute.

– Da, se vorbeste mai putin despre acest lucru, el fiind cunoscut, pe buna dreptate, ca sculptor, dar a fost si un mare desenator si s-a daruit total desenului, care era pentru el, asa cum am afirmat, o stare de gratie, pe care o gasea numai in desen, deoarece sculpturile sale erau monumentale, sobre, masive, detineau o forta, iar desenul avea o anume gratie aeriana, lumina. Desenul lui era figurativ, axat mai ales pe nud, pe nudul feminin, tema lui principala.

– Domnule profesor, au trecut aproape 30 de ani de când George Apostu a trecut in eternitate, cum este receptat, in opinia dumneavoastra, in tara si in strainatate?

– Este o intrebare complexa si necesita un raspuns la fel de complex. In primul rând, Apostu nu a avut timp sa se impuna pe plan international, atât cât ar fi meritat. Dupa acesti 30 de ani eu am incercat sa-mi cristalizez o opinie: Apostu nu a avut posibilitatea asta, pentru ca la vremea aceea in România Ceausescu nu promova decât artistii care il interesa, artistii oficiali ai regimului. Apostu avea, trebuie spus, un caracter integru, care nu-l facea vulnerabil. Opera lui, intr-un fel, a facut-o singur, a facut-o cu sacrificii, nu a fost un artist sustinut, nu a avut in spatele lui cum aveau si au si acum unii artisti, guverne, structuri, cu bani, cu influente. Omul acesta, am avut sentimentul, a fost o forta telurica, o forta, cu un har deosebit, dar nu a ajuns sa aiba un impact international deoarece i-a lipsit acea structura care sa-i dea o baza, sa-l sustina. Si trebuie sa adaugam si timpul, care a fost scurt. Ceea ce vreau sa pun, pentru a nu mai intra in amanunte, daca nu a fost recunoscut la scara internationala, in schimb, cei care au intrat in contact direct, care au vazut o sculptura de George Apostu, o expozitie, au fost impresionati. S-au facut câteva lucruri pentru Apostu, mai ales in Bacau, dar sentimentul care-l am eu, poate si pentru faptul ca l-am cunoscut, l-am admirat, respectat, poate si pentru faptul ca sunt din Bacau, si eu as fi vrut sa se fi facut mult mai mult. Nu sunt multe tari in lume care au un artist de talia si nivelul creatiei lui. Din pacate, fara bani nu se pot face aceste lucruri.

George Apostu avea un suflet extraordinar

– O sa mai revenim. Cum l-ati cunoscut pe George Apostu?

– Eu l-am cunoscut când eram deja in Bacau, inainte de a fi student. Se vorbea despre Apostu ca despre o legenda. Era in perioada când patrusese in Occident, nu era foarte cunoscut, dar iesirile lui au fost remarcabile, fie la Grenoble, fie la expozitii in Paris sau Tokio, Ungaria, Austria, fiecare aparitie era un eveniment, participa la simpozioane de sculptura, era o vedeta. Il mai vedeam din când in când la televizor, apoi am devenit student si il intâlneam la expozitii, ma duceam la agapele artistilor. Venea si Apostu, auzeai imediat: “A venit Apostu”, “Vine Apostu”, se vorbea despre el ca despre un personaj de exceptie.

– Semanati destul de bine cu el…

– Da, mi s-a mai spus. Criticul Radu Procovici mi-a zis, dupa ce Apostu a plecat in Italia, in Franta (eu am plecat dupa un an): “A plecat Apostu, ai ramas tu.” Pentru mine era un compliment. Lucrul acesta l-am simtit si eu, si el, era intre noi o comunicare destul de ciudata, in masura in care eram amândoi moldoveni, aveam amândoi capul rotund, amândoi faceam lupte, trânte. Era bun la trânta. Erau niste lucruri care ne apropiau, pastrând proportiile. Apostu era un om dur, ironic, uneori agresiv, insa avea omul acesta un suflet extraordinar, a facut pentru mine niste lucruri unice. Apostu avea un suflet mare, te ajuta, era foarte uman, când simtea ca ai nevoie de ajutor, uita tot, resentimentele, ranchiuna, efectiv era un om deosebit. Sculptura mea este diferita fata de a lui, ma refer la un anume spirit, la o anume atitudine fata de sculptura, fata de lucrul in sine, insa daca a fost cineva care mi-a influentat viata mea de artist, a fost Apostu, influenta a fost definitiva pentru devenirea mea ca artist.

– Se stiu putine lucruri despre modul in care a plecat, despre situatia lui din acea perioada. A fost fortat, a fost o conjunctura?

– Este complicat de spus, de dat verdicte, situatia era foarte complicata si natura umana este complexa. Bineinteles ca a fost fortat de imprejurari, in masura in care in care avea un atelier, care a luat foc, s-a trezit fara un loc a lui la aproape 50 de ani, i-au ars materiale, lucrari, el a plecat intr-un moment tragic. Apostu era un om valoros, alte tari ar fi cumparat in aur un om ca el, era un om de mare valoare, insa a fost marginalizat, nu i s-a apreciat talentul. La valoarea lui nu ar fi trebuit sa aiba probleme financiare, se lupta continuu cu ziua, cu ora, cu sistemul. El nu a facut portrete, busturi lui Ceausescu, cum au facut destui si aveau confort, vile, bani, vizibilitate. El s-a luptat tot timpul, pierzând tot, dându-si seama ca in România nu mai avea posibilitatea sa evolueze, l-a tentat sa o ia de la capat. A plecat.

Exilul este o fractura profunda in viata fiecaruia

– Ce simte un român, un artist român, când intra intr-un alt spatiu, intr-un alt timp, o alta lume, artistica, sociala, politica?

– Este un soc, o ruptura. Este greu de explicat, numai daca le traiesti, le poti explica. Sunt oameni carora exilul nu le reuseste, sunt oameni care realizeaza ca n-ar fi trebuit sa plece, regreta ca au plecat. Eu, ca sa vorbesc de un caz concret, nu regret ca am plecat. Mie, as putea sa spun, exilul mi-a reusit, eu sunt relativ multumit acolo, mi-am regasit un alt loc de viata, ramânâd in acelasi timp român. Eu niciodata nu m-am erijat ca francez, am pasaport, am cetatenie franceza de 25 de ani, dar intotdeauna fac distinctia, am dubla cetatenie, nu am renuntat la cetatenia româna. Eu m-am prezentat pe unde am fost ca artist francez de origine româna sau artist român de nationalitate franceza, ca sa nu fie nicio ambiguitate. Nu, nu sunt dizident, bineinteles ca eram impotriva regimului, insa nu m-am afisat, nu am facut din aceasta o problema. Eram nemutumit, tensiunea devenise insuportabila si de aceea am plecat, dar nu am aruncat niciodata cu noroi in România, chiar daca am indurat umilinte de care nu vreau sa-mi mai amintesc. Ca sa revin, exilul nu este usor, este o fractura profunda in viata fiecaruia, chiar in exilurile reusite. Ai sentimentul de dezradacinare, de injustitie, chiar de nedreptate, sunt lucruri pe care aici, in tara, nu le-ai accepta niciodata, insa acolo da, le accepti. In momentul când te-ai dus acolo trebuie sa stai putin la rând, asta este legea vietii. Intr-un fel, daca esti rezonabil si de buna credinta, trebuie sa accepti faptul ca o natiune are grija, in primul rând de copiii sai, de problemele lor si dupa aceea si de altele.

– Ati stat la rând?

– Am stat. Oho! Am stat, dar au fost si momente când am fost scos din rând si pus in fata, au fost momente când nici n-am reusit sa ajung, este relativ, au fost momente când am fost tratat mai bine ca in România, au fost momente când nu mi s-a deschis usa, in 30 de ani am cunoscut momente de tot felul, cu observatia ca depinde si pentru ce ai plecat. Eu am incercat sa-mi imaginez Franta ca o familie, care nu m-a chemat, poate nu avea nevoie de mine, insa mi-a deschis usa si mi-a dat posibilitatea sa traiesc cu ea. Sa nu aveti impresia ca Occidentul este o zona imaculata, fara repros. Este relativa trimiterea mereu catre exemplul occidental. Sa fim precauti, sa stim sa analizam, sa judecam. Sunt probleme peste tot, nu inseamna ca daca-i Occident este totul roz.

– Interesat ce spuneti, interesant cum gânditi. Spuneati ca sunteti bacauan, insa eu stiu ca locul de nastere este Buhusi.

– Sunt nascut in Buhusi, in 1952, un oras interesant, absolut interesant. Am facut primele clase acolo, dupa care parintii mei s-au mutat in Bacau. In perioada copilariei mele Buhusiul era un fel de Beirut, in perioada de aur a Beirutului, in masura in care erau patru-cinci comunitati care traiau acolo intr-o armonie perfecta. Prietenii mei erau români, tigani, evrei, germani, unguri, imi aduc aminte cu nostalgie induiosatoare, nu erau conflicte intre comunitati. Liceul l-am facut la nr. 3 in Bacau, actualul liceu sportiv. La Buhusi au fost primele incercari artistice, era la Casa de Cultura un artist, Constantin Teslaru, tatal actritei Pusa Teslaru, primul meu profesor, la care ma uitam cu admiratie. In Bacau am facut Scoala Populara de Arta, unde l-am avut ca profesor pe Ion Burdujoc, un vechi artist, apoi pe domnul Ilie Boca, pentru care am o admiratie deosebita, este un artist important, apoi am avut contact cu Cenaclul literar de la Casa de Cultura unde i-am cunoscut pe Petrusca, Chitimus, pe Iorga, care acum sunt in jurul lui Geo Popa, eu eram plasticianul grupului. Tot in Bacau am avut un prieten, il cheama Mircea Bujor, pictor, pe care il consider unul dintre cei mai inteligenti oameni, cu care aveam discutii interminabile, acum este doctor aici, in Bacau.

Eu am nevoie de libertate totala in creatie

– Ati fost un timp profesor la Liceul de Arta. De ce l-ati parasit?

– Dupa facultate am primit repartitie tot in Bacau, la Liceul de Arta, dar am stat foarte putin, deoarece intentia mea era sa ma stabilesc la Bucuresti, desi tatal meu dorea sa ramân aici. Am luat negatie, insa in Bucuresti am avut o perioada foarte grea, nu mai puteam fi profesor, am fost salahor pe santier, greu, greu, pâna am reusit sa ies la suprafata. Am fost pasionat de desen, am vrut sa fac regie de film, insa aveam inclinatie spre lucrul manual, sa lucrez cu mâinile, care pâna la urma si-a spus cuvântul. Desenul a fost complementar, la fel ca la multi artisti. Prin desen ma eliberam, teoria mea este ca niciodata nu poti fi mai liber ca in desen. Iti da o stare de gratie, se spune ca desenul este starea de probitate a artei, desenul se apropie foarte mult de muzica…

– De poezie, ca la Bacovia…

– De poezie, desenul face parte din artele de elita, este aproape filozofie.

– Prin amplitudine, prin talent, prin maniera artistica, dar mai ales prin sculptura, prin aria geografica unde ati creat, sunteti un cetatean mondial.

– Nu, nu. Doar geografic, dar nu, eu stiu cine sunt.

– Ce se intâmpla, cum ajunge un artist ca Leonard Rachita la Tokio, la Seul, in India, Egipt?

– Participa la concursuri, la unele am reusit, la altele nu. Nu este o regula absoluta. Fiecare artist e un caz aparte, singular. Trebuie insa o precizare: trebuie si o anume seriozitate. Când te angajezi sa faci o lucrare, trebuie sa te tii de cuvânt, oamenii aloca bani, investesc. Se poate ajunge usor la Tokio prima data, dar ca sa mai fii invitat trebuie sa fii serios si profesionist, se cere calitate, idei, noutate, talent, stiinta, sa traiesti cu gândul in timp real si in viitor, si iar calitate, perseverenta, munca, seriozitate. A trecut vremea boemei, ceea ce in România, din pacate, nu se prea intelege. Deci, nu este vorba numai de calitatea lucrului, este vorba si de calitatea educatiei. Eu m-am detasat de sistem, traiesc din ceea ce câstig ca profesor, am o independenta totala. As putea spune ca ma subventionez singur, din acesti bani imi permit sa fac o lucrare exact dupa gustul meu. Eu am nevoie de liberate totala in creatie. Eu am un raport special, de vreo sapte-opt ani, cu sculptura, pe mine sculptura in sine nu ma mai intereseaza, eu vreau sa fac anumite lucruri care sa-mi dea sau sa transmita o anumita emotie.

– Am cunoscut scriitori, artisti care sunt preocupati de posteritatea lor, de cum si ce lasa in urma. Va intereseaza acest aspect?

– Nu, va spun sincer ca nu. Eu, de exemplu, nu-mi semnez lucrarile, sculpturile, nu le semnez. In ultimii ani, de când lucrez cu studentii si am bani (sunt profesor la doua facultati), mi-am daruit in fiecare vara o vacanta, un voiaj de o luna in America de Sud, unde am facut lucrari cu caracter efemer, cu faina, cu ghips, dupa doua zile venea apa sau vântul si le lua. Astea sunt lucrurile care ma intereseaza in momentul de fata. Am facut o sculptura pentru Nil, care, dupa nasterea copilului, este cel mai important lucru pe care l-am facut, ca om, pe Pamânt. Este o sculptura ca un fel de lespede, de vreo patru metri, are 12 tone, din granit, pe care am pus-o pe malul Nilului, este o zona protejata de UNESCO. Nu este semnata, in 20-30 de ani nu sa mai stie nimeni ca a fost creata de Rachita din Bacau, România. Deci, nu mi-am propus un contract cu eternitatea, as vrea ca efemera trecere a mea prin viata sa fie discreta si daca s-ar putea, sa fie si eleganta.

Bacaul nu are o sculptura a lui Apostu

– Dar, domnule Rachita, daca vorbim de posteritate, de eternitate, Bacaul nu are o lucrare a lui George Apostu, la Stanisesti nu exista o lucrare a celui care s-a nascut acolo, doar in cimitir este o cruce la mormântul tatalui lui, Buhusi nu are o lucrare a sculptorului Leonard Rachita.

– Si e vina cui? A cui e vina? Pe de o parte nu as vrea sa las o lucrare, este contradictoriu ce spun, dar asta este realitatea, pe de alta parte, daca sunt invitat, in conditii excelente, sa-mi fac meseria, fara compromisuri, sa fac o lucrare de 20 de tone, e greu sa spui nu. Din alt unghi, eu am fost tentat sa abordez Buhusiul, sa fac ceva pentru el, mai ales ca sunt legat, are o anumita cochetarie pe care Bacaul nu o are. Mi-ar fi placut sa fac ceva si pentru Bacau, am facut pentru atâtea tari, de pe toate continentele, insa nu pot eu sa vin si sa spun: nu v-ar interesa…Nu. Daca mi s-ar propune, poate am sa fac. M-as bucura, sa vedem.

– Poate dupa ce va citi lumea ca ati primit Diploma de Excelenta si Premiul Centrului de Cultura “George Apostu” pentru anul 2014, alaturi de alti mari artisti, scriitori, filosofi…

– Sunt deosebit de onorat, ma bucura si ma onoreaza, eu in România nu prea m-am manifestat, nu am luat premii. Trebuie sa stiti, bucuria este cu atât mai mare cu cât este vorba de Bacau, de Apostu, de grupul care s-a format la acest centru excelent. Efecitv sunt emotionat, am mai primit premii, dar, pentru mine acesta este cel mai important. M-am bucurat cum nu m-am bucurat de multe ori, a fost sora mea aici, tatal meu s-ar fi bucurat sa ma vada, sa ne vada pe amândoi aici, la Centrul “George Apostu”. Aceste sunt bucurii pe care nu le-am trait in alte locuri. Premiul “Apostu” este pentru mine ceva extraordinar. Acesta va fi premiul pe care l-as alege daca cineva mi-ar cere acest lucru, din multele pe care le am.

“Leonard Rachita si-a axat creatia pe libertatea plastica, accentuata de sfidare, a oricarui sistem si stil consacrat, carora le-a opus, printr-o complexitate morfologica si un dinamism inedit al relatiilor ezoterice dintre natura si arta plastica, noi concepte, unice experiente legate de existenta. El a înscris definitiv, prin numele sau, în lumea universala a artelor, spiritul românesc al formelor plastice, existente sau imaginate”
Valentin Ciuca, critic de arta

Leonard Rachita s-a nascut în anul 1952 în orasul Buhusi. A absolvit sectia de sculptura a Academiei de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din Bucuresti, în anul 1983 stabilindu-se la Paris, unde a obtinut si cetatenia franceza.

Este membru al Uniunii Artistilor Plastici din România, dar si al Asociatiei ,,Sculpture Network” din Germania, membru fondator al Asociatiei ,,International Art Centers” din Paris si al Asociatiei Internationale ,, Symposiums de Sculpture”, ce are sediul la Paris.
A deschis expozitii personale ori în cadrul unor manifestari internationale gazduite de 29 de tari ale lumii, fiind premiat la nivel international.