Eram prunc. Aveam un câine. Ciulei. Eram atât de prieteni… Într-o zi, din senin, a murit. S-au prăbușit cerurile peste mine. L-am înmormântat. Cruce la căpătâi, plâns îndelung… Atunci m-am certat pentru prima oară cu Dumnezeu. În ziua-n care Ciulei a murit, L-am întrebat: „De ce? De ce? De ce, de ce Doamne?! De ce?”… Când am fost la mărturisit, i-am spus duhovnicului cam așa: „M-am certat cu Dumnezeu, părinte, din cauză că l-a omorât pe Ciulei. Mama mea mi-a pus că primul lipit de suflet, chiar și înainte de părinți, trebuie să fie Dumnezeu. N-am spus nimănui, dar, de atunci, de când l-a luat pe Ciulei, L-am retrogradat în suflet! Eu, dacă-ș fi fost Dumnezeu, l-aș fi lăsat în viață!” Duhovnicul a întrebat îngăduitor: „Cum adică L-ai retrogradat, copile?”…
La sugestia minunaților mei nepoți, de vreo jumătate de an mi-am apropiat un alt câine de suflet, cu aprobarea… lui Ciulei: Max, un Labrador, leit … Ciulei la suflet. Când plec de-acasă, uneori scâncește, urzind tristeți. Când mă întorc, îl găsesc așteptându-mă lângă poartă. Se aruncă peste mine, mă îmbrățișează, ne îmbrățișăm. Și nu pentru că vrea ceva de mâncare. Face doar risipă de suflet. Cel puțin de trei ori pe zi stăm la o voroavă de taină. Și ne împăcăm de minune. Părăsește șueta doar atunci când simte, de la distanță, că prietenii săi grozavi, nepoții mei, se apropie de poarta casei. Este în al nouălea cer de bucurie. Face giumbușlucuri, mârâie de bucurie și vrea să sară, de nerăbdare, peste gard… Celor pe care-i aud vorbind cu otravă în glas despre… „suflet de câine” le spun, cu răbdare, câteva istorioare adevărate…
Era o iarnă geroasă rău, atunci când a murit Mozart. În drum spre cimitir, celebrul compozitor a fost însoțit doar de dricar și de câinele său. L-au înmormântat pe Mozart într-un fel de groapă comună. Nu i-au pus nici cruce la cap. Familia a crezut că aceasta este responsabilitatea bisericii, biserica a crezut că este de datoria familiei… O vreme, unii nici n-au știut unde este înmormântat Mozart. Unii concitadini au localizat însă mormântul văzându-l, zile și zile în șir acolo, pe credinciosul său câine… A stat nedezlipit de mormântul prietenului său…
Și le mai depăn povestea adevărată despre Hachikō, prietenul unui profesor de la Universitatea din Tokio. Zilnic, dimineața, câinele Hachikō îl însoțea pe prietenul său în drumul către gară. Seara, când acesta se întorcea cu trenul de la serviciu, îl aștepta tot în gară, mereu în același loc, pentru a-l însoți spre casă. Într-o zi, profesorul prieten n-a mai sosit în gară. Un atac de cord; murise… Dar câinele a mers zeci și zeci de zile, către seară, în gară, ca să-și aștepte prietenul; mereu în același loc. L-a tot așteptat, până când a murit de tristețe și de bătrânețe. Era prin anul 1925. Un sculptor cu suflet i-a înălțat lui Hachikō o statuie. Un simbol al prieteniei fără egal…
Și le mai aduc aminte unora de „Câinele soldatului”, istorioara aceea sculptată în versuri de Grigore Alexandrescu, pornind de la o idee a francezului Jean-François Casimir Delavigne… „Rănit la războaie, soldatul căzuse,/ Și-n puține zile chinuit muri,/ Departe de-o mumă care îl crescuse,/ Și care-l iubi!”… Fără prieteni, lipsit de sprijin („Nu era ființă care să suspine”), drumul soldatului către cimitir a fost luminat doar de compania bunului său prieten, câinele („Ca un iubit frate el îl însoțește/ Până la mormânt”). A rămas apoi lângă mormânt, nemâncat, în tăcere, cu speranța că prietenul se „va deștepta”, până când a murit de-atâta întristare…
Aud mereu… „Om câinos”; adică rău la suflet, hain, crud… „Vreme câinoasă”; greu de suportat, aspră… Chiar și Creangă, cel care cred că știa ce este un suflet de câine, în „Punguța cu doi bani” o dă prin băț: „Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său”… Nici proverbele nu sunt ușă de ușă de sfânt lăcaș: „Cu cei mari prietenos, cu cei mititei câinos”… Aud că „politicienii s-au încâinoșit”. Fals! Ar fi foarte bine dac-ar avea suflet de câine…
Atunci când mă veți auzi spunând despre un om că are suflet de Max sau de Ciulei, să știți că exprim prețuirea mea cea mai aleasă. Prietenul câine nu este grozav doar pentru că n-o să vă trădeze niciodată. El nici nu vă va uita. Să ne amintim că Argos, câinele lui Ulise, a fost singurul care l-a recunoscut atunci când acesta s-a întors acasă după marea, îndelungata, mitica sa odisee. „De cum l-a văzut pe Odiseu”, scrie Homer, Argos „și-a lăsat urechile în jos și a început să dea din coadă, dar nu putea să se apropie de stăpânul său. Când l-a văzut în celălalt capăt al curții, Odiseu a vărsat o lacrimă…”
L-am întrebat cândva pe prietenul meu Petre Isachi dacă l-a trădat vreun prieten. „Nu m-a trădat niciunul, Ioane. Dar este adevărat că unii m-au uitat”, mi-a răspuns el… Câinele nu uită și nici nu trădează. Aceasta este deosebirea dintre câine și om, prietene.
