Există pustiuri ale sufletului pe care suferința, numai și numai suferința, le poate trezi la viață
Teologia patristică evidenţiază şi din perspectiva medicinii rolul suferinţei. Pentru asceţi şi mistici, suferinţa purifică trupul şi spiritul. Calea suferinţei este urmată de primii apostoli, drumul virtuţii fiind cel al crucii. Următorii apostoli vor urma această cale atât de dragă celor care populează universul dostoievskian. Pentru teologii patristici suferinţa nu face păcatul să înceteze, dar sprijină renaşterea eului. Insul nu este chemat doar să rabde suferinţa, ci să o şi biruiască. În acest punct, eroul dostoievskian urmează o altă cale: suferinţa, curtată cu voluptate, nu este învinsă, ci mereu sporită. El n-are însă doctrina suferinţei; trăieşte astfel, din instinct, karamazovian, stavroghinian, raskolnikovian… Pentru Dostoievski „suferința este o boală fără care nu se poate învia omul din om. […] Suferința este un prilej de a spori viul și de a recuceri umanitatea, redându-l pe om – omului și îmbogățindu-i astfel viața, care e atât de uriașă, încât Duhul ei Sfânt, căruia îi spune cu fermitate da, justifică din start, spunea undeva Nietzsche, orice durere, oricât de monstruoasă și de absurdă ar fi aceasta”, scrie Aura Christi („Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței”, București, Editura Academiei Române, 2013, p. 50). Blóy spunea, tulburător de frumos, că sunt în inima omenească locuri inexistente și unde suferința intră spre a le da în sfârșit ființă. Cred că și Dostoievski ar fi aplaudat această perspectivă a decriptării sensului profund al suferinței. Există pustiuri ale sufletului pe care suferința, numai și numai suferința, le poate trezi la viață.
În spațiul cultural românesc, poate că nimeni nu a nuanțat mai fericit sensurile suferinței, pornind de la creștinism, trecând prin Dostoievski, dar și prin propria-i Golgotă, decât Steinhardt. „Jurnalul fericirii” este și un fel de… „manual” care te face să pricepi profunzimile acestui sentiment. O trăire care, zice Berdiaev, trebuie raportată mereu la rău, căci „Răul este legat de libertate. De aceea libertatea tinde spre suferinţă. Calea libertăţii este calea suferinţei” (Nicolai Berdiaev, „Filosofia lui Dostoievski”, Iași, Editura Institutul European, 1992, p. 69). „Domnul venise să bea paharul până la fund şi să se boteze cu botezul crucii”, scrie Steinhardt, ,,dar în grădina măslinilor, când se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaugă: Facă-se voia ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covârşit oarece timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe Tabor –, căci altfel nu s-ar fi auzit atât de firescul mi-e sete şi nici atât de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” („Jurnalul fericirii” , Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 120). Crucificatul devine, așadar, uman. Suferința este doar a omului. Zeii, divinitatea nu trăiesc această încercare. În Hristos vorbește omul din El, dar nu oricând, ci mai ales în momentele în care îl curtează suferința. Este începutul drumului către acceptarea măreață a sacrificiului. Hristos nu oferă mulțimii un spectacol divin, ci unul omenesc: „Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime – prilej de poticnire şi sminteală, ci «scenariu», ori «ritual», deci admisibil, comestibil” (ibid., pp. 122-123). Golgota devine un teritoriu uman cucerit de umanul divinității Sale. „Prin moarte, Socrate se ridică de la condiţia de om la cea de zeu”, în vreme ce Hristos „coboară până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane” (ibid., p. 124). În „Frații Karamazov”, Ivan îi spune seraficului său frate, Aleoșa: „Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu; o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înţelepciunea, ca şi finalitatea lui, care ne este cu desăvârşire necunoscută; cred în armonia eternă, cu care – zice-se – ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp aspiraţia către dumnezeire, cred în toate câte mai sunt, chiar şi în infinit. Ce puzderie de cuvinte s-au făurit ca să exprime toate astea! Pe cât se pare, sunt pe calea cea bună, nu-i aşa? Şi acum închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, totuşi, eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu, în finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pur şi simplu n-o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină. Şi nici prin gând nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată” (F.M. Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1986, pp. 417-418). Ivan își argumentează opțiunea cu trimitere la faptul că în creația divină există Răul și Suferința. Într-o creație perfectă, aceste suplicii n-ar avea ce căuta, cu atât mai mult că nici universul inocent al copilăriei nu este scutit de trăirea lor: „Ascultă-i, se adresează el lui Aleoşa – dacă lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferinţă acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilaşii, explică-mi şi mie, te rog?” (ibid., p. 437). Poate că răspunsul lui Simone Weil l-ar răvăși pe Ivan, cel care voia să hăituiască suferința din Om: „Extraordinara măreţie a creştinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferinţă, ci o utilizare supranaturală a suferinţei” (Simone Weil, „Greutatea şi harul”, București, Editura Humanitas, 2003, p. 123). Ca și argumentul lui Steinhardt, care ne spune că suferința este cea care urmează viața; sau poate că viața urmează suferința. O suferință mereu nouă, mereu izbăvitoare, o suferință care ne ajută să dărâmăm zidurile subteraniste din noi. Dar cum se ivesc noi și noi ziduri, suferința capătă și justificare… pragmatică. Suntem logodiți pe vecie cu ea, chiar dacă, rațional, e greu de acceptat, nu o putem înțelege. Suferința locuiește în inimă. Privind către suferința din sufletul creștinului care nu are îndoieli, Simone Weil zice aproape dostoievskian: „Prin bucurie, frumuseţea lumii ne intră în suflet. Prin durere ea ne intră în carne” („Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea”, în vol. „Autobiografie spirituală”, București, Editura Humanitas, 2004, pp. 85-86). Și lui Mîșkin, marele inocent, i-ar tresări frumos sufletul la auzul unei asemenea vești. Cât de mult trebuie să trăim suferința? Dostoievski nu ne-a sugerat că trebuie să fim robii ei, după cum nu ne-a sugerat nici faptul că trebuie să cultivăm suferințele inutile. Ion Mânzat sintetizează fericit crezul dostoievskian al suferinței: „Pentru Dostoievski, suferința este trăire atât dulce, cât și amară. Trebuie să fim atinși, dar nu consumați de suferință. De multe ori omul nu poate transforma suferința și intră într-o stare de autocompătimire și se identifică cu ea. Transformând suferința, creăm viața. Suferința întărește și spiritualizează” („Psihologia creștină a adâncurilor. F.M. Dostoievski contra Freud”, București, Editura Enciclopedic Gold Univers, 2009, p. 589). A accepta suferința nu este doar o virtute creștină; este un firesc al ființării. Stoicii ne-au spus că a fi virtuos înseamnă a fi indiferent la durere și suferință („apatheia”). Ceea ce, firește, în ordine… terestră, dacă nu candidezi la statutul de sfânt, este mai dificil de înțeles. Exagerând, desigur, am putea spune că, în manieră modernă gândind, ar trebui să cugetăm fiecare dintre noi la zămislirea unui management personal al suferinței. Dostoievski ne-ar putea fi un consilier minunat în realizarea acestui demers. El, cel care ne-a spus că pentru poporul rus este esențială „nevoia de suferință perpetuă și nepotolită, pretutindeni și în toate”. Mai mult, credea că de această sete de suferință poporul rus s-a molipsit de la începutul veacurilor, și că, până și în fericire, la ruși există măcar o fărâmă de suferință, altfel fericirea lor n-ar fi deplină.
