„Nu există fericire în confort; fericirea se răscumpără prin suferinţă”
Suferinţa, „îndurată în tăcere”, poate „spăla până la urmă păcatul”? Fiinţă ticăloasă prin excelenţă, omul are nevoie de această cale de mântuire, pentru că este mai crud şi decât fiarele, crede Ivan: „Am auzit spunându-se uneori că omul este crud «ca o fiară», ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să-şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el să facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă” (ibid., p. 338). Pentru karamazovieni, suferinţa înseamnă Salvare. „Vreau să sufăr pentru omenire!”, strigă Kolea, pruncul, ca un răstignit. Puțin cam livresc, dar… Raskolnikov priveşte suferinţa aidoma celor din neamul Karamazov. Plecându-se până la pământ şi sărutându-i Soniei picioarele, îi spune: „Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane” („Crimă și pedeapsă”, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 370). Tot astfel, aşezându-se în genunchi şi bătând mătănii în faţa lui Dmitri Feodorovici, starețul Zosima avea să-i spună lui Aleoşa: „M-am închinat până la pământ în faţa patimilor ce-l aşteaptă” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 403). Pentru eroii lui Dostoievski, suferinţa este terapie. În „Caiete”, Dostoievski nota: „Nu există fericire în confort; fericirea se răscumpără prin suferinţă. Omul nu este născut pentru fericire. Omul îşi merită fericirea totdeauna prin suferinţă”. „S-ar părea că eroii lui Dostoievski […], scrie Lucian Raicu în prefaţa la una dintre ediţiile romanului „Idiotul” (București, Editura B.P.T., 1965, p. XXIV), sunt cu toţii trimişii, aleşii pentru a fi reprezentanţi ai omenirii la un mare congres al Suferinţei Omeneşti şi acolo […] îşi strigă suferinţa lor, care nu-i priveşte doar pe ei, pe fiecare în parte, ci priveşte omenirea întreagă, care le receptează strigătul, care le recunoaşte suferinţa şi le-o înţelege”. Ei sunt nişte performeri ai suferinţei. Eroii lui Dostoievski sfidează aroganţa echilibrului nostru prea cuminte, tern, rostogolind mereu destinul lor în prăpăstii din care uneori reuşesc să evadeze mai frumoşi, mai puternici, mai oameni, chiar dacă simt că acest mod de a trăi îi ţine perpetuu aproape de marginile fiinţării. Ei ştiu că marea taină a existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti că trăieşti, că omul este nefericit pentru că nu ştie că este fericit. Fiinţe sustrase legii, căzute din ordinea cosmică, aruncate în lume, cum va spune Sartre, aceşti eroi sunt striviţi, uneori, de consecinţele libertăţii lor. Conştienţi de pericolul posibilelor striviri, ei şi le asumă, căci au o foame nebună de iraţional, de suferinţă, nu tind niciodată către avantaje, aşază mereu libertatea deasupra fericirii. Mistuiţi de pasiuni incendiare, ei fiinţează altfel, ca şi cum ar urma, precum Dmitri Karamazov, chemările ascunse ale unui blestem acceptat: „Pentru că atunci când alunec în prăpastie, alunec năpraznic, cu capul în jos şi cu picioarele în sus, ba chiar simt o plăcere să mă prăbuşesc aşa, gândindu-mă ce frumos îmi şade în poziţia asta umilitoare” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească 1982, p. 155). O bucurie a suferinţei inundă universul dostoievskian, o voluptate a prăbuşirii pe treptele cele mai de jos, aşa cum experimentează adâncirea umilinţei şi durerii, de pildă, ca mod de supravieţuire, Nastasia Filippovna sau Ippolit. Este un mod de asumare a suferinţei care nu i-a fost străin nici lui Dostoievski însuşi. „Omul din subterană” respinge orice ordine raţională, armonia şi fericirea de duzină. „Dar eu, de pildă, zice eroul, nu m-aş mira deloc dacă își va face apariția un gentleman cu o fizionomie vulgară sau, mai bine zis, retrogradă și batjocoritoare, care își va pune mâinile în șolduri și ne va spune tuturor: ce ziceți, domnilor, n-ar fi bine să dăm naibii toată cumințenia așa, să-i tragem un picior de să se aleagă praful din ea, numai cu scopul de a trimite la mama dracului toți logaritmii ăştia, iar noi să putem trăi iarăşi după cum ne taie capetele noastre proaste?” (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, pp. 55-56). Asumându-şi absurdul, personaje ca Stavroghin, Kirillov sau Ivan Karamazov trimit, sub aspect estetico-filosofic, la viziuni zămislite de Swift, Goya, Jarry sau Melville. „Universul, spune Ivan Karamazov, se sprijină pe absurdităţi, şi fără ele mă întreb dacă s-ar mai putea întâmpla ceva pe faţa pământului” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească 1982, p. 346). Absurdă pare pentru el (vezi „Marele Inchizitor”, op. cit., pp. 351-377) şi libertatea, căci „nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de-a afla mai degrabă în faţa cui să se plece până la pământ” şi poate, tocmai de aceea, trezindu-se şi cu responsabilitatea alegerii, „omul preferă liniştea şi chiar moartea, libertăţii de a alege singur între bine şi rău”, „pentru că nu există ceva mai ademenitor decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit”. Sporind libertatea, divinitatea a aruncat „pe veci chinuitoarea povară asupra împărăţiei sufletului omenesc”. Atunci când Sartre scria că omul este condamnat la libertate, nu spunea mai mult decât eroii lui Dostoievski. El rezuma tragedia unei lumi care trăieşte în urgenţă dostoievskiană. Poate că de aceea Berdiaev spune că toată creaţia lui Dostoievski este „un ospăţ al cugetării”. Suferinţa reprezintă pentru creştinism, în general, o cale către mântuire. În „Eclesiastul” (1;18) citim: „Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere”. Nu există esență umană fără cicatrice ale suferinței. Cine nu are o rană a suferinței, sugera Shakespeare, glumește pe seama cicatricelor. În „Vechiul Testament”, suferința este privită ca un mijloc de încercare, de curăţenie spirituală. În gândirea patristică, suferinţele umane provin din neconcordanţa dintre ordinea naturii şi cea umană. Prima este imuabilă, cealaltă se schimbă prin păcat. Privită astfel, suferinţa nu este altceva decât un mare strigăt către ordine şi unitate. Augustin argumentează că durerea, munca, lipsa de eficienţă a muncii câmpului sunt pedepse aruncate pentru păcatul originar. Suferinţa vine, astfel, din păcat. „Noul Testament” nuanţează problematica: suferinţa este o condiţie pentru fericirea cerească. Fără suferinţă nimeni nu ajunge la mântuire, la fericirea veşnică. Eroii lui Dostoievski trăiesc aproape de această ordine morală.
