,,Ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime?”
Dorința de a suprima suferința l-ar face pe ins detestabil și ridicol, demn de pieire, întrucât nu poate pricepe că doar disciplinarea suferinței, a marii suferințe a generat toate ascensiunile umane de până acum. Cum de nu vede acesta ,,acea tensiune proprie stărilor de nefericire, care întărește sufletul și-i dă fiori când vede această mare distrugere, inventivitatea și curajul lui în momentele în care suportă, rabdă, interpretează și exploatează nenorocirea și tot ce i-a mai fost atribuit sufletului ca profunzime, mister, disimulare, spirit, viclenie și grandoare – oare nu i-au fost date toate acestea în condiții de suferință, de disciplinare a unei mari suferințe?” (Friedrich Nietzsche, (,,Dincolo de bine și de rău”, Editura Humanitas, 2015, p. 161). Cum de nu simte acest ins în care sunt reunite creatura și creatorul, în care locuiesc materia, fragmentul, abundența, lutul, noroiul, nonsensul și haosul, că el trebuie să capete o formă – să fie sfărâmat, forjat, sfâșiat, ars, calcinat și purificat –, dar că pentru asta trebuie să sufere?… Trebuie să scuturăm colbul așezat pe suflete de ,,psihologia neroadă de odinioară”, care nu ne-a predat lecții utile despre cruzime. Insul trebuie înțeleagă că orice dorință de a cunoaște conține un strop de cruzime. Teama, mila, tragedia și suferința locuiesc, zvârcolindu-se, într-un univers infinit, în ,,periculoasa și frumoasă pisică numită «femeie»”, aptă de cea mai mare suferință, vulnerabilă, ,,condamnată la dezamăgiri [mai mult] decât orice alt animal”, însuflețindu-l pe bărbat, care stă ,,mereu cu un picior pe tărâmul tragediei, care sfâșie în timp ce încântă” (ibid., p. 178), care învață în vecinătatea acesteia lecția suferinței. Nietzsche trimite suferința pe piscurile unde sălășluiesc valorile cele mari, dătătoare de sens zarathustrian. Suferința este investită cu statut de criteriu al ierarhizării sociale: ,,…ierarhia socială e determinată întrucâtva de profunzimea suferinței pe care o pot îndura oamenii –, certitudinea înfiorătoare de care este impregnat și care-i dă culoare, certitudinea că, datorită suferinței sale, el știe mai mult decât pot cunoaște cei mai inteligenți și mai înțelepți dintre oameni” (ibid., pp. 228-229). Suntem martorii uneia dintre îndrăznelile pe care n-a experimentat-o nici Dostoievski. Ar trebui cultivat orgoliul celui ce suferă în tăcere, în care s-au ivit mândria de a fi alesul cunoașterii, trufia celui care știe că toate formele deghizării sunt necesare spre a se proteja de atingerea unor mâini inoportune și compătimitoare și, în genere, de tot ceea ce nu e egalul său în materie de durere. Suferința profundă înnobilează. Epicureismului, ,,una dintre cele mai subtile forme de deghizare”, care tratează ostentativ și cu ușurință suferința, apărându-se de tot ceea ce e trist și profund, Nietzsche nu-i oferă un loc de supraviețuire facilă în istoria eticii. A trăi autentic înseamnă a suferi. E aproape un fel de a spune că dacă suferință nu e, nimic nu e…
Între scriitori, cel puțin, Dostoievski este un Iov. Era cât pe ce să moară de moarte naturală… rusească. Un împotrivitor al țarului, acesta a fost condamnat la moarte. Plutonul de execuție era cu degetul pe trăgaci atunci când un emisar al țarului, sosit în ultimul moment, i-a comutat pedeapsa capitală într-un surghiun siberian. În Siberia cea amenajată ca iad terestru, acolo unde Suferinţa ființează în stare pură.
„Omul din subterană” zice: „Nu cumva suferinţa îi convine întocmai ca şi prosperitatea? Uneori, suferinţa îi place teribil, până la pasiune. […] Eu unul sunt încredinţat că omul nu va renunţa niciodată la adevărata suferinţă, adică la distrugere şi haos. Doar suferinţa este singura cauză a suferinţei!” (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 63). Kolea, din „Fraţii Karamazov” cuvântă ca un crucificat: „Vreau să sufăr pentru omenire!” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 623). Aproape fiecare dintre personajele dostoievskiene aduce aminte de mitica tragedie a lui Sisif, de bucuria acestuia născută din suferinţă şi sfidare, de teama pierderii inocenţei. „Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul douăzeci de ani în şir?… Îţi spun cinstit că asta nu mă înspăimântă defel; singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să dispară noul născut din mine!” (ibid., vol. al II-lea, p. 363), zice Mitea, sfidând supliciul posibilului statut de ocnaş. Olimpian, Sisif sfida, rostogolind etern stânca, aroganţa zeilor care pedepseau. Mitea nu este străin de acest statut.
„Omul din subterană” face un veritabil elogiu al suferinţei privită ca şansă autentică de evadare în imperiul libertăţii absolute: „Şi totuşi sunt convins că omul n-ar renunţa niciodată la suferinţa adevărată, adică la distrugere şi haos. Suferinţa – păi ea e singurul mobil al conştiinţei noastre”. (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 96). El caută suferinţa cu o voluptate aproape bolnăvicioasă: „Am început să-l invidiez pe domnul aruncat pe fereastră şi invidia era atât de mare, încât am intrat în cârciumă. […] Poate am norocul, pasămite, să mă iau şi eu la bătaie şi să fiu azvârlit pe fereastră” (ibid., p. 180). Nevoia de a trăi lângă prăpastia suferinţei sfidează orice riscuri: „Voi fi arestat, judecat, dat afară din slujbă, băgat în închisoare, trimis în Siberia cu domiciliu forţat. Puţin îmi pasă!” (ibid., p. 118). Suferinţa îşi are sursa şi în autoflagelare: „M-am privit întâmplător în oglindă. Faţa mea răvăşită mi se păru teribil de respingătoare: palidă, rea, abjectă, cu părul vâlvoi. «N-are decât, mă bucur, mi-am zis, chiar mă bucur că o să mă găsească dezgustător; asta îmi face plăcere»” (ibid., p. 121). Monopolul suferinţei este un proiect la care trebuie mereu cugetat, pentru că, în cele din urmă nu putem evita interogaţia interogaţiilor: „Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil?” (ibid., p. 165). În acest univers nu-i de mirare că ghiceşti pe chipul „omului din subterană” fericirea atunci când îl auzi spovedindu-se: „Niciodată n-am mai îndurat atâta suferinţă şi atâtea păreri de rău…” (ibid.). Karamazovii trăiesc într-un infern al suferinţei pe care-l străbat ca pe o Golgotă a mântuirii. „Aş fi vrut, zice Ivan, să-ţi vorbesc despre suferinţa omenească în genere” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 337). Nu despre suferinţele individuale, ci despre suferinţa ca suferinţă, despre suferinţa devenită concept, virtute, cale de purificare. Aleoşa este înspăimântat de modul acesta karamazovian de fiinţare şi întreabă tulburător de uman, încercând să afle calea evadării din acest infern: „Poţi, oare, să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul acesta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? […] Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil”. Ivan îi răspunde dezarmant: „Tot cu mijloacele Karamazovilor” (ibid., p. 375).
