„Doi sfinți ai literelor lumii – Dostoievski și Nietzsche – au transformat suferința într-o valoare cvasiabsolută”
Când poposești în imperiul destrămărilor sufletului este aproape imposibil să-l ocolești pe Nicolae Steinhardt. Îl aflăm reflectând și asupra suferinței: ,,Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orișicând proaspătă” (,,Jurnalul fericirii”, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 175). Suferința este privită ca leac al sufletului. Steinhardt îl citează și pe Ion Caraion în acest sens, cel care-i mărturisea că poți ,,să te cureți prin suferinţă autoimpusă, trecând prin faza deșertului, a pustniciei, a focului purificator”.
Creștinismul are în suferință un leit-motiv al încercărilor care pot purifica zgura îndoielilor și rătăcirilor… ,,Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa, 2:2-10). ,,Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! N-aveţi nicio teamă de ei şi nu vă tulburați!” (1 Petru, 3-14). ,,Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui…” (Isaia, 53:3)… Cu Iov, suferința scrie, probabil, cel mai tulburător capitol al ființării sale. Cu Bartolomeu Valeriu Anania, chiar dacă nu vom pretinde că putem să ne apropiem de înțelegerea deplină a suferinței lui Iov, ni se deschide un orizont optimist al decriptărilor: ,,Iov însă va muri fără să ştie – nici el, nici prietenii săi – că episodul nenorocirilor sale, oricât ar părea de absurd, nu-și are originea nici în vreun păcat pe care el l-ar fi săvârşit, nici în întâmplarea oarbă, nici în ceea ce anticii numeau destin, ci într-o anumita iconomie a lui Dumnezeu. Episodul începuse nu pe pământ, ci în cer, și anume in cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu și Satan. Venind vorba de neprihănitul și credinciosul Iov, cu care Domnul se mândrește, Satan pretinde că devotamentul acestuia nu e un act gratuit, ci interesat, că el durează doar atâta vreme cât Iov beneficiază în schimb de bogății imense și familie numeroasă. Spre a-l convinge de contrariu, Dumnezeu îi permite Diavolului să se atingă mai întâi de bunurile și de copiii dreptului, apoi și de sănătatea trupului său. Aşadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume ca devoțiunea omului fata de Creatorul sau, chiar subțiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe și dezinteresate, independența de orice factor contingent” (,,Introducere la Iov”, în ,,Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 2001, p. 553). O statuie a Suferinței ar trebui să aibă, fără nicio explicație, chipul lui Iov.
În istoria cugetării întâlnim două spirite, Dostoievski și Nietzsche, care trăiesc în orizonturi diferite, din perspectiva raportării la creștinism. Nietzsche dinamitează fără milă fundamentele creștinismului. Dostoievski, consiliat doar de imperativul categoric al spiritului său, este cel mai important scriitor apărător al Ortodoxiei. Ne-a fost însă dăruită, aproape neverosimil, o poveste nietzscheană de respect/ adorație pentru scriitorul-filosof rus… Ambii, s-a spus, sunt obsedați de Dumnezeu. Existența ori lipsa Lui e o întrebare care-i turmentează pe ambii. Cea mai interesantă parte nu-i unde ei sunt de acord, ci unde au diferențe în opinie. Citindu-i, îți dai seama că ei de fapt erau profund de acord cu majoritatea diagnozelor nihilismului modern. Însă acolo unde ei încep să îndepărteze unul de la altul e la fel de irevocabil ca și o răscruce de pe calea ferată: trenul nu poate întoarce înapoi; Dostoievski alege să creadă în Dumnezeu, în timp ce Nietzsche rejectează orice legitimitate a credinței. Dostoievski și Nietzsche sunt gemeni ai marilor îndrăzneli; gemeni ai excelenței. Dar, când vorbim despre Dumnezeul fiecăruia, între „gemeni” apar niște prăpăstii. Toate personajele lor au aură. Nici măcar asasinii, la Dostoievski, nu sunt de duzină. Ambii stau cu privirile și gândul pe/ la beregata Lumii. Ființează în subteranele supraviețuirii și caută leacuri pentru destrămările morale, mai ales. Vor, imperativ, o lume mai umană, chiar dacă nu prin aceleași soluții. Niciunul dintre ei nu merge pe căi bătătorite. Sunt pionierii unor discursuri revoluționare. Se întâlnesc fericit, propunând, aproape obsesiv, oblojirea destrămării umanului prin suferință. „Doi sfinți ai literelor lumii – Dostoievski și Nietzsche – au transformat suferința într-o valoare cvasiabsolută, în valoare tranzitivă, aptă de a conduce spre țelul suprem, diferit în cazul creatorului tragediei subteranei și, respectiv, în cazul celuilalt uriaș, considerat un Hamlet al filosofiei secolului al XX-lea: autorul capodoperei «Dincolo de bine și de rău»” (Aura Christi, „Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței”, București, Editura Academiei Române, 2013, p. 125). Suferința este, pentru ei, floarea rară de la butoniera spiritului nostru. Până și un țânc, erou dostoievskian, Kolea, strigă tare uman că vrea să sufere pentru omenire. Cei doi locuiesc în subteranele duhului nostru, pe care-l hăituiesc fermecător pentru a-l salva din labirintul marilor rătăciri. Suferința, asta îi unește, chiar dacă aceasta viețuiește altfel în zămislirile ideatice ale celor doi. Dostoievski și Nietzsche se apropie și atunci când crezi că între ei s-au ivit mari prăpăstii. „La multe dintre personajele lui Dostoievski […] suferința e anti-suferință, așa cum Zarathustra lui Nietzsche e, de fapt, un anti-Zarathustra, pe aceeași logică prin care antichristul devine Dionysos, adică ante-Christ”, scrie Ștefan Borbély („Să te lași scris de străinul care urcă în tine”, postfață la volumul Aurei Christi, „Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței”, București, Editura Academiei Române, 2013, p. 452). Același autor observă reacția celor doi în raport „cu progresia răului, ca reflex al binelui până la mistuire, adică sinucidere”. Cum putem evada din acest infern migrator? „Într-un singur fel: prin incriminarea lui Dumnezeu pentru lipsă de putere și ineficiență”, scrie Ștefan Borbély. Înfricoșat, Dostoievski nu ajunge până acolo, dar îl trimite pe Ivan să prospecteze terenul. Face arheologie spirituală. Nietzsche însă forțează decomplexat poarta, dă buzna și extinde paricidul până la cer. E o altă structură (protestantă?), o cu totul altă nesăbuință…” (ibid., p. 45). Eroul dostoievskian caută în el însuşi evadarea din ticăloşenia şi înstrăinarea sa. Până şi orgoliosul Ivan, asemenea lui Raskolnikov, caută acest leac în suferinţă: „Poate că suferinţa îndurată în tăcere îmi va spăla până la urmă păcatul” (F.M. Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, București, Editura Univers, 1982, p. 437). Omul are şansa regăsirii de sine. La Nietzsche nu există nici Dumnezeu, nici om, ci un fel de om misterios. „La Dostoievski”, scrie Nikolai Berdiaev („Filosofia lui Dostoievski”, Iași, Institutul European, 1992, pp. 40-41), există şi Dumnezeu, şi omul. În cazul său, Dumnezeu nu-l devorează niciodată pe om, omul nu se pierde în Dumnezeu […]. Omul aparţine neantului eternităţii. Toată creaţia lui Dostoievski este o reprezentaţie despre om”…
