Subiect virgulă predicat (revenire)

A vorbi cu subiect şi predicat…

Este cunoscută expresia, deosebit de necesară în comunicarea în termeni exacţi a unui mesaj: trebuie să se spună ceva (predicatul; de regulă, exprimat prin verb la un mod personal) despre ceva (subiectul; de aici şi întrebarea clasică din gramaticile elementare:

„Despre cine se vorbeşte în propoziţie?”). Rezultă că subiectul şi predicatul sunt de nedespărţit, fapt ce exclude plasarea vreunui semn de punctuaţie între ele. Cred că vehemenţa cu care cerem interlocutorului să se exprime „cu subiect şi predicat” ar trebui păstrată în cazul scrisului: să nu admitem a ni se pune virgulă între cele două.

… şi a scrie fără virgulă între subiect şi predicat

Suntem atenţionaţi că sunt nenumărate situaţii de virgulă indezirabilă. Greşeala este cu atât mai de neînţeles cu cât oricine gândeşte în binaritatea indisolubilă subiect-predicat.

Admitem că este dificil de recunoscut, de pildă, un complement direct care nu trebuie nici el izolat prin virgulă de verbul tranzitiv („Completez formularul” sau „Completez în câteva clipe formularul”, nu „*Completez, formularul” sau „*Completez în câteva clipe, formularul”, pentru că acţiunea de a completa este… incompletă, cerând continuarea cu conţinutul acelui proces.

Prilej de… urecheală

Citim în revista „Apostrof” (Cluj-Napoca, nr. 9/2017, p. 3) editorialul lui Ion Vartic, despre o injustiţie petrecută undeva prin Transilvania, dată publicităţii cu încălcarea regulii ortografice minime: „O decizie – DEBUTATᾸ de altfel cu virgulă între subiect şi predicat – a…”

Este primul enunţ al unui text cuprinzând trei coloane, în care reproşul iniţial este, după cum se vede, din sfera deprinderilor de bază pe care trebuie să le deţină un utilizator al limbii române.

Revenire: cititorii, colaboratorii noştri

Suntem de acord că există multe situaţii de încălcare a normei, iar pentru a fi convingători, cititorii ne trimit la manuale de – culmea! – limba şi literatura română sau la lucrări de informare. Am pornit expediţia şi am găsit (prea) multe exemple:

1) „Îngâna-ne-vor c-un cânt,/ Singuratice izvoare, blânda batere de vânt” (un manual pentru clasa a X-a, care reproduce textul poeziei „Dorinţa”; se va crede că Eminescu a pus rău virgula între subiectul multiplu „izvoare, /…/ batere” şi predicatul „Îngâna-vor”, dar iată cum a scris autorul: „Îngâna-ne-vor c’un cânt/ Singuratece etc.”; am citat din ediţia Perpessicius, din 1939);

2) „dialingvistică /…/ Ramură a lingvisticii care studiază elementele lingvistice care, aparent nu pot fi sistematizate după principii formale” („Micul dicţionar academic”, 2002).

Desigur, autorii definiţiei au dorit să ofere o explicaţie facultativă („aparent”) şi au uitat să închidă prima virgulă, dar aceasta a ajuns să separe subiectul „care” (substitut al lui „elementele”) de predicatul „nu pot”. (Ne-am permite o ameliorare a enunţului, pentru a nu fi supărătoare repetarea pronumelui relativ: „/…/ acele elemente lingvistice care, aparent, nu pot /…/”;

3) „Capacitatea de a se apleca asupra amănuntului revelator, îmbinată cu o uimitoare putere de sinteză, claritatea gândirii şi a stilului, concizia şi precizia informaţiilor, conferă lucrărilor lui S. P., alături de o neştirbită valoare ştiinţifică, şi o mare accesibilitate” („Dicţionar de lingvişti şi filologi români”, 1978, pp. 213-214).

Predicatul „conferă” are o virgulă rea înainte, care-l separă de subiectul multiplu.

Cheie suplimentară

Încercaţi regula în oglindă: „Nu puneţi virgulă între predicat şi subiect!” Succes!