Studenţia care contează

S-a spus că una dintre ultimele obsesii lexicale – născută, să zicem, după anul 2000– este forma verbală „contează“, singură sau în context atributiv devenit ironic, „care contează“. Am avut surpriza să întâlnesc actualul clişeu lingvistic într-o publicaţie mai veche, mărturisind despre sensul adevărat al verbului. Se numeşte „Gaudeamus“ şi era editată de Institutul Pedagogic de 3 Ani din Bacău. Într-un interviu (nesemnat!) cu Iulian Antonescu, popularul istoric moldovean s-a raportat, desigur, la viaţa universitară din oraşul de pe Bistriţa: „Cât despre studenţi (mă refer la cei din Bacău, în special), i-aş dori mai entuziaşti şi mult mai prezenţi în viaţa spirituală a oraşului, capabili să creeze un curent de opinii; existenţa unui focar de viaţă studenţească contează sau ar trebui să conteze în atmosfera culturală a oraşului“ (anul III, nr. 4(6), ian. 1971).

În mai multe chipuri se poate exprima prezenţa studenţilor, deşi fostul director al muzeului băcăuan şi creatorul mai multor nuclee muzeistice în Moldova se referea chiar la manifestarea vocală a învăţăceilor. (El însuşi a rămas o legendă a locului, prin fulminantele discursuri pe care le ţinea în faţa a sute de auditori.) Una dintre aceste pârghii este cercetarea ştiinţifică aplicată. Fie că derulează un experiment pedagogic într-o şcoală, fie că întreprinde o anchetă etnografică într-un sat, studentul şi implicit facultatea pe care o reprezintă devin dintr-odată vizibili.

În prima sesiune a examenului de licenţă 2014, patru studenţi de la programul de studii Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe, au ales o temă relativ comună, dar cu finalizări originale. Mai precis: pe baza unui chestionar elaborat de Academia Română, s-a explorat spiritualitatea locală din zone rurale populate de romano-catolici, ştiut fiind că judeţul Bacău deţine cea mai mare pondere a ceangăilor moldoveni. Georgiana Pascu a radiografiat satul Gheorghe Doja, din comuna Răcăciuni, Andreea Antoce a mers în satul Buhoci, Silvia Strătilă a investigat satul Gioseni, iar Magda Jitaru şi-a cercetat localitatea natală: Faraoani. În ordine, cele patru studente au mărturisit plăcerea de a se ocupa de un subiect inedit: „Satul (Gh. Doja) are comori imense“, între care şi cele lexicale, cum ar fi boroană sau veşcă; mai puţin studiată, localitatea Buhoci propune o simbolistică a ritualurilor păstrată doar în memoria generaţiilor vârstnice; obiceiurile calendaristice şi practicile magice din Gioseni sunt în bună parte comune cu cele din comunităţi ortodoxe; graiul bilingv din Faraoani are uşoare particularităţi în raport cu cel din localităţi asemănătoare. Pentru a ajunge la anumite concluzii, studentele, ipostaziate în cercetători ştiinţifici, au avut sprijinul localnicilor, erijaţi şi ei în subiecţi ai cercetării aplicate. Cele circa 2000 de întrebări au fost adresate unei categorii diverse de informatori: preoţi, cadre didactice, dar mai ales persoanele liber-profesioniste, cu pregătire şcolară minimă.

Odată parcursă etapa ştiinţifică, s-a trecut la cea didactică, mai redusă, prin care se făceau cunoscute particularităţile predării-învăţării-evaluării la limba şi literatura română în ciclul preşcolar sau în clasele primare. În localităţi precum Faraoaniul, de pildă, dificultăţile sunt mai vizibile decât în localităţile catolice monolingve.

Interesant este că deşi graiul ceangăiesc este pe cale de dispariţie, anumite reflexe ale contaminării limbii române cu limba maghiară rămân în subconştientul vorbitorilor şi se manifestă în „culoarea“ locală, dar şi în exprimarea orală ori scrisă a (pre)şcolarilor.