Mai întâi, ce este
Pentru aceasta, deschid Micul dicţionar academic (2001) şi citesc: „Semn ortografic de forma unei virgule aşezat în partea de sus a cuvântului, prin care se notează eliziunea unuia sau a mai multor sunete, de obicei, a unor vocale”. Autorul definiţiei presupune că am o oarecare iniţiere în domeniu şi ştiu (de la micul glosar de termeni lingvistici din Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române – DOOM2) că eliziune înseamnă căderea unei vocale de la sfârşitul unui cuvânt când următorul cuvânt începe tot cu o vocală, situaţie în care însă se foloseşte cratima (n-a venit, din nu a venit). Mai ştiu că apostroful poate marca şi căderea unei consoane (al’fel) şi atunci nu sunt mulţumit de întâlnirea mea cu „eliziunea”. În plus, virgula de după cuvântul „obicei” este inutilă (ca, de altfel, întreaga sintagmă „de obicei, a unor vocale”, de vreme ce eliziunea se referă strict la vocale). Apelez la Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), care, spre cinstea colectivului de realizatori, e mai precis: „Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariţia accidentală în rostire a unor sunete”. Aşadar, căderea este întâmplătoare şi se produce „în rostire”. (Poate nu trebuia pluralul „sunete”, pentru că de cele mai multe ori dispare un singur sunet.)
Sursa curentă
Fiindcă mă interesez de scrierea corectă, pot merge direct la Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie – IOOPv (1995) şi, disciplinat, caut cuvântul magic la Cuprins. La capitolul „Punctuaţia”, găsesc toate semnele, de la punct până la cratimă (11 la număr). Mai citesc o dată şi încă o dată şi tot nu dau de „Apostrof”. Brusc îmi amintesc că unele semne de punctuaţie pot fi şi semne ortografice, aşa că deschid la pagina 91 (aici sunt „Semnele ortografice”) şi, cu răbdare, găsesc paragraful 302: „Apostroful marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete: „Las[’] pe mine. Un[’] te duci? Da[’] cine sunteţi voi? Dom[’]le. Odat[’]. Pân[’]”. În gând îi dojenesc pe autori pentru că puteau să treacă la cuprins cele două semne ortografice propriu-zise: cratima şi apostroful.
DOOM-ul se respectă
O pagină şi jumătate sunt alocate apostrofului, folosit, din câte am constatat, în două grupe de situaţii: 1. în împrumuturile din alte limbi (five o’clock, O’Neill, Mc Donald’s) 2. pentru a marca absenţe grafice:
2.1. în cazul absenţei accidentale a cifrelor din anii calendaristici: ’918, ’89 sau ante-’89, post-’89;
2.2. în cazul căderii accidentale, în rostire, a unui sunet sau a mai multor sunete: a) la început (’nainte, pentru înainte); b) în interior (dom’le, pentru domnule); c) la sfârşit de cuvânt (domnu’, scoal’, pentru domnul, scoală).
Forma şi combinaţiile
„Are forma unei virgule plasate după literă, la umărul acesteia” (DOOM2, p. XXXVII). Deci nu orice semn care aduce a virgulă este apostrof. Dacă este plasat în interior, nu va fi izolat prin blanc /pauză/ spaţiu (cân’va), dar dacă este la sfârşit de cuvânt, va fi urmat de blanc (făr’ de, tre’ să).
Apostrof sau cratimă?
Când dispare o consoană, e clar că folosim apostroful: dom’, pentru domn. Ceea ce nu precizează DOOM-ul în cazul vocalelor, încercăm să punctăm noi:
• dacă se întâlnesc două vocale şi una cade, se va folosi cratima (nu a fost, în tempo lent; n-a fost, în tempo rapid);
• dacă un cuvânt terminat în vocală este urmat de un altul care începe cu o consoană, iar în rostire nu se aude vocala, se va folosi apostroful şi nu cratima: înşir’te, pentru înşiră-te;
• dacă sunt suprimate în vorbire două sau mai multe sunete, este obligatoriu apostroful.
