Bacăul are doar cinci statui mari, patru fiind ridicate după 1990, în administraţia Sechelariu. Toate sunt amplasate în centrul oraşului. Simbolul şi emblema noastră este lucrarea lui Constantin Popovici, dezvelită în memoria poetului George Bacovia, în 1971.
În rest, doar busturi ale unor eroi, ale unor scriitori sau oameni politici. Cele mai reprezentative sunt amplasate în Parcul Cancicov. În afară de Bacovia, toate au o poziţie solemnă, oficială, cu săbiile de luptă şi crucile de luptători pentru ţară şi credinţă. Bacăul nu are un monument, un grup statuar închinat marilor evenimente din istoria noastră.
Bacăul nu are o statuie, un bust ridicat în memoria unei eroine sau artiste. Bacăul nu are o lucrare care să ne creeze bună dispoziţie, să ne stârnească curiozitatea, cum au toate marile oraşe ale lumii.
Băcăuanii îşi iubesc eroii, marii creatori, însă sunt şi oameni veseli, cu simţul umorului.
Este timpul şi pentru un zâmbet.
Este timpul să trăim în prezent, să ne bucurăm de oraş, de viaţă.
Lăsaţi artiştii să propună şi să creeze.
N-am fost decât în puţine ţări din Europa, în celelalte am călătorit cu gândul şi cu Google. Mi-ar fi plăcut să văd marile oraşe şi statuile lor. Sunt un fan al acestor creaţii ieşite din mintea şi talentul unor artişti trăitori în diferite epoci, când aroganţa, banii şi puterea te puteau ridica pe un piedestal înalt de 50 de metri.
Sunt, însă, fascinat şi de lucrările create de sculptori ce aparţin artei moderne, care au renunţat la bustul împăraţilor şi regilor, poeţilor şi domnitorilor, mareşalilor şi reginelor, creând opere stradale ingenioase, alteori hazlii, care îmbogăţesc şi umanizează mediul, oraşul, parcul, strada.
Aş fi vrut să văd Mica Sirenă la ea acasă, în Copenhaga, pe Micul Manneken Pis, din Bruxelles, cu povestea lui şi impresionanta garderobă, dar şi grupul statuar „Burghezii din Calais”, poate cel mai celebru ansamblu statuar din lume, operă semnată de Rodin. M-aş fi dus şi în Australia, la Melbourne, pentru a vedea o statuie cu susul în jos, a primului guvernator al coloniei Victoria, şi m-aş fi întors tot în Belgia pentru a admira o lucrare stradală aiuritoare prin realizare: The Stumbling Officer (Ofiţerul căruia i se pune piedică).
La Praga, într-un muzeu, ne impresionează lucrarea „Riding a dead horse” (Călărind un cal mort, o ironie la numeroasele statui cu personalităţi călărind un cal). Belgienii sunt cei mai inventivi când e vorba de statui stradale. Am fost la Budapesta. Pe un spaţiu verde am văzut o sculptură hazlie, o văcuţă sub forma unei îngheţate pe băţ, topindu-se.
Toate, dar absolut toate, şi sunt cu miile în toată lumea, au rolul de a umaniza strada, oraşul, fără ca lumea să se scandalizeze, chiar şi atunci când – la prima vedere – lucrările de artă par a fi indecente, ridicole, nonconformiste. Ele nu au alt scop decât să aducă un strop de ingeniozitate în locurile în care sunt plasate. Sunt unice şi perfecte pentru a face deliciul turiştilor şi pentru a stârni zambetele tuturor celor care le descoperă.
Să revenim la domnitorii şi poeţii noştri
Revenind acasă, trebuie să mă mulţumesc cu ce am lângă mine, ce văd în fiecare zi aici, în Bacău, în Iaşi, Suceava sau Bucureşti. Şi văd zilnic busturi ale unor mari voievozi, statui ecvestre cu domnitori războinici, cu nelipsitele spade şi cruci, altele sunt mai calme, dar tot serioase, încruntate, solemne. Dacă nu sunt voievozi şi domnitori de toată isprava istorică, pe care îi venerăm şi îi iubim, atunci facem cunoştinţă cu poeţi, istorici, romancieri, oameni politici…Sunt în judeţul Bacău în jur de 200 de asemenea creaţii, busturi, statui şi monumente, închinate eroilor.
În Moldova, cel mai venerat este Ştefan cel Mare, „şi călare şi pe jos”, urmat de Mihai Eminescu şi Vasile Alecsandri, situaţie valabilă şi în Bacău, parcă trasă la indigo. Înainte de 1990, Bacăul a fost sărac în statui, foarte sărac, şi ar fi rămas aşa dacă nu apărea statuia-mesaj a poetului George Bacovia, operă a sculptorului Constantin Popovici, acceptată cu greu de băcăuani, devenită, cu timpul, una dintre cele mai frumoase statui din România. După Revoluţie, a venit şi vremea statuilor mari. Urmează impunătorul, magnificul Ştefan cel Mare, devenit şi Sfânt. Creaţie a sculptorului Mihai Marcu, a fost inaugurată, cu mare fast, dar şi cu peripeţii, pe 5 octombrie 1997.
În faţa Casei de Cultură ne întâmpină poetul, dramaturgul şi diplomatul Vasile Alecsandri, operă a sculptorului Mircea Spătaru, fiind inaugurată în 2003.
Dacă îl adăugăm şi pe Alexandru cel Bun, care se odihneşte pe scaunul domnesc în Piaţa Revoluţiei, satuie în bronz a aceluiaşi Mircea Spătaru, dar şi pe arheologul Vasile Pârvan, “părintele” arheologiei româneşti, care se înalţă pe soclul din faţa Muzeului de Istorie (denumit în grabă şi emoţional “Iulian Antonescu”), bronz semnat de Alexandru Gheorghiţă şi dezvelit în 1998, avem o imagine a trecutului nostru, „scris” în bronz de artişti, la comanda autorităţilor locale.
De remarcat este faptul că toate cele patru statui au fost ridicate în timpul administraţiei Sechelariu, om cu dragoste de ţară, de oraş şi de credinţă, care a lăsat în urma sa patru statui de for public impresionante.
Lipsesc femeile de pe socluri
În afară de mesaj, menirea unei statui este şi acela de a integra frumosul în spaţiul public. Spaţiul urban, o spun specialiştii, dar şi artiştii, are o mare influenţă asupra oamenilor şi psihicului lor, declanşând energiile pozitive. Cu toate acestea, femeile sunt foarte rar reprezentate în arta monumentală din Bacău. Sunt câteva excepţii.
Femeia, corpul ei, a fost încastrat în bronz, sugerând concepte abstracte, în creaţii admirabile. “Ştiinţa” (bronz, autor Naum Concescu, 1969), “Arta” (bronz, autor Lelia Zuaf, 1969), ambele plasate pe lateralele Casei de Cultură. O realizare interesantă o găsim pe faţada Spitalului din Oneşti, denumită “Maternitate”, operă a sulptorului Ion Vlad (1965), dar şi Grupul Statuar al sculptorului băcăuan Gheorghe Zărnescu, amplasat în curtea Grădiniţei de la Agricola. Şi cam atât.
Să deschidem paginile de istorie literară, după ce le-am închis pe cele de glorioasă istorie medievală. Agatha Bacovia: poetă, soţia lui George Bacovia, femeie cu o voinţă extraordinară, care a contribuit decisiv la consolidarea personalităţii literare a poetului.
A trăit o scurtă perioadă în Bacău. Merită măcar un bust în Bacău. Elvira (Paloşanu) Enea, soţia pictorului Nicu Enea, profesoară, artistă, cea care s-a ocupat mulţi ani de memoria pictorului şi a donat statului casa în care a locuit împreună cu Nicu Enea, dar şi peste 100 de lucrări semnate de celebrul pictor. Ar putea fi ridicată şi ea pe un soclu. O personalitate marcantă a Bacăului a fost şi Georgeta Cancicov, soţia omului politic Mircea Cancicov. În parc ar putea fi ridicată o statuie întemeitorilor Spitalului oraşului, Pavel şi Ana Cristea. Nu avem în oraş busturile unor medici celebri, ale unor artişti, primari, arhitecţi, dascăli, pedagogi, cum ar fi Grigore Tabacaru, dar şi dramaturgul Ion Luca. Celebrul sculptor George Apostu are un singur bust, în grădina Centrului cu acelaşi nume. La fel şi pictorul Nicu Enea, cu un singur bust, mic şi nesemnificativ, din curtea muzeului „Nicu Enea”.
Cu ani în urmă se vorbea de un proiect care urma să prindă viaţă în Parcul Cancicov: o Alee a scriitorilor, una a foştilor primari ai Bacăului: Sachelarie (cel mai longeviv primar), Văgăunescu (primar erou, mutilat de război), Costache Radu etc. Nu se mai aude nimic. Se pare că primarii din acest secol se tem să nu fie acoperiţi de predecesori. Mulţi primari ai Bacăului au fost oameni de cultură, scriitori, os de domn, oameni de afaceri, adevărate personalităţi ale vremii. Au înfiinţat biblioteci, teatre, grădini publice, au introdus iluminatul public, canalizare, au trasat noua geometrie urbană, au ridicat edificii reprezentative pentru oraş.
Istoria se învaţă şi din statui
Am menţionat cele mai frumoase şi reprezentative lucrări de artă de for public din Bacău. Ca notă definitorie, toate statuile au fost înghesuite în centrul oraşului, strivite de alte edificii. S-a afirmat că, în centru, sunt mai protejate, la periferie fiind în pericol de a fi distruse, vandalizate sau furate. Fals. Cel mai vechi bust din Bacău, cel al lui Mihail Kogălniceanu, a dispărut fără urmă din centrul oraşului, cum dispărut este şi Decebal. Oraşul mai are nevoie de statui, după cum afirmă băcăunii, artiştii, scriitorii, oamenii politici.
„Apariţia unei statui într-un spaţiu public creează un pol de interes în acea zonă, transformând-o în bine. Este loc de mai multe statui în Bacău cu condiţia ca ele să fie alese cu atenţie şi să fie amplasate în locurile cele mai potrivite”, declara în ziarul nostru cu ceva timp în urmă Iulian Bucur, critic de artă, iar arhitectul Constantin Amâiei are o opinie interesantă faţă de operele de artă din Bacău.
“Într-o discuţie cu artiştii, cu administraţia locală mi-am manifestat o nedumerire: de ce artiştii consideră că o statuie, o lucrare artistică destinată spaţiului urban trebuie să fie neapărat solemnă, uneori tristă. La fel cum spuneţi şi dumneavoastră, în străinătate am văzut statui, lucrări de for public, care reprezentau oameni obişnuiţi, aşezaţi acolo unde nici nu te aştepţi, pe o bancă, pe trotuar, în poziţii dintre cele mai năstruşnice. Cred că rolul artistului nu este numai să mă facă să fiu sobru, să duc mâna la chipiu, să fiu numai serios, ci uneori să mă facă şi să zâmbesc, să-mi stârnească curiozitatea, să mă bine dispună”, mai spune Constantin Amâiei.
Lăsaţi artiştii să creeze
O opinie interesantă are şi artistul plastic Dionis Puşcuţă: „Da, Bacăul are nevoie de statui. Până la lucrările urbane de care vorbeaţi, în Bacău avem nevoie de busturi şi statui mari ale unor personalităţi ale istoriei noastre, cum sunt Regina Maria, Regele Ferdinand, Regele Carol I, alţi domnitori, cum a fost Ioniţă Sandu Sturdza etc. Istoria se învaţă şi din statui, din lucrări de artă monumentală, după aceea putem amplasa în oraş şi lucrări de artă urbană, la sol.”
Lăsaţi artiştii să propună şi să creeze, aud tot mai des. În ei trebuie să avem încredere, pentru că artiştii au o fină cunoaştere a simbolului în artă. Este o invitaţie valabilă şi astăzi. Se vor găsi destui “specialişti” care să nu fie de acord cu cele afirmate aici: Ce ne trebuie nouă statui, când nu avem străzi asfaltate, apă sau curăţenie! Nu le vom avea niciodată pe toate, însă cu înţelegere şi o mai mare deschidere către nou, inedit şi frumos, putem să îndrăznim mai mult.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
