Zilele trecute am primit la redacție două cărți, una a lui Marius Manta, mai tânărul meu coleg de la „Ateneu”, care și-a scos acum o selecție de articole din „Cronofiabile”, rubrica sa din revistă, ceea ce m-a bucurat mult, și o alta, „ Zigzaguri”, a lui Constantin Călin. Cea de-a doua era într-un pachet, făcut de editură, dar pe care scria „Carmencittei”, așa că am știut imediat cui aparținea cartea dinăuntru. Pentru că așa îmi spune Constantin Călin, „spicuitorul” pe care-l citesc oricând cu mereu proaspăt interes și multă plăcere.
În „Zigzaguri”, cunoscutul și reputatul critic și istoric literar, eminentul exeget al lui Bacovia, și-a adunat câteva „accente” (scurte articole din presă) și note din jurnalul unui început de deceniu, mai precis, din anul 2011. Ca întotdeauna, Constantin Călin este foarte exact, riguros în termenii folosiți, oferind cititorului cheia spre accepția corectă a acestora. Despre „a spicui”, spune că este o meserie gazetărească veche, presupunând: ochi buni pentru depistarea exemplelor potrivite, criterii clare de selecție și o artă a redactării succinte. „Pe scurt: gust, experiență, măsură”. Având toate aceste calități și, în plus, intuiția asupra a ceea ce merită consemnat, având semnificație pentru prezent, dar și pentru mai târziu, autorul zigzagurilor este un bun spicuitor, fără doar și poate.
Cum și eu sunt atrasă de „culegerea de spice” din universul hârtiei, mai nou și din cel virtual, m-am oprit asupra unor pagini din carte în care este vorba despre râs. Constantin Călin alege câteva fișe (făcute după lectura ziarului „Dimineața”), unde se face o tipologie a râsului, pornind de la următoarea aserțiune: „Râsul este oglinda caracterului. Spune-mi cum râzi și-ți voi spune cine ești”. Studiind în decursul carierei sale mimica râsului, starul de cinema Douglas MacLean a observat că oamenii simpatici și darnici râd din toată inima, veselia fiindu-le citită în ochi și în mișcările corpului, pe când cei care au un râs „lăuntric”, mai reținut, săltând într-un anumit fel din umeri, au suflet bun și sunt părinți afectuoși. Cât privește șireții și rafinații, aceștia râd mai mult din gâtlej, fără o mimică anume, și nu sunt conștiincioși și rezonabili. Indivizii care râd scurt și sacadat, dețin calități intelectuale, dar sunt influențabili, având un caracter slab. În fine, cei cu suflete bune nu râd foarte des, dar când o fac, li se citește bucuria și în ochi și pe buze.
La sfârșitul adnotării acestor fișe, criticul se întreabă în ce categorie s-ar încadra, fără a da un răspuns exact. Fiind o fire sobră, echilibrată, cumpănită, un adept al stăpânirii de sine, Constantin Călin nu este văzut prea des râzând, ceea ce i-a făcut pe unii să susțină că nu are umor. Ba are, din plin, le-am replicat eu, care l-am auzit de multe ori râzând, cât am lucrat împreună, în același birou, apoi la întâlnirile cu redacția actuală a Ateneului, și în convorbirile noastre telefonice prelungi. Și m-am amuzat acum, citindu-i paginile de jurnal în care recunoaște că râde și singur (inclusiv în biblioteca publică) când dă peste o „pagină veselă”.
Voi reveni, săptămâna viitoare, cu alte notații despre surprinzătoarele dezvăluiri de sine ale unui critic extrem de serios, care-și părăsește uneori cunoscuta-i stăpânire de sine și devine sentimental, atent la lucruri mărunte și extrem de gingașe, pe care le observă cu acuitate și finețe, semn al unei vii sensibilități. Un spirit sobru, în general, dar căruia i se face dor de râs, și „pe ici pe colo”, chiar a râs „până la lacrimi”, de pildă, în timpul lecturii din Ilf și Petrov. Iar în câteva locuri din jurnal reproduce, cu vădită plăcere, anecdote, bancuri, descrețind frunțile cititorilor.
