Adevărul este alcătuit dintr-un cumul de minciuni… pe jumătate spuse.
Economistul Vasile Dumitrescu îl transpune în versuri. S-a născut pe malul Ozanei, la Tg. Neamț, într-o zi rămasă controversat înscrisă în istorie: 22 iunie, 1941. Atunci când mareșalul Ion Antonescu rostea memorabilele cuvinte: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”. Că a fost bine sau nu, prețul suprem plătit, a fost viața. Și dacă „Moscova nu crede în lacrimi”, film care a primit „Premiul Oscar” în 1980, domnul Dumitrescu, când face suma anilor, șuguiește: „Am o vârstă! 7 și cu 7 fac 14! Când am venit la Bacău, la Sf. Nicolae era autogara. De la „Licurici”, așa îi spuneam noi teatrului ăla, cu actori talentați care gâdilau pe dedesubt păpușile, erau numai căsuțe.
Alături era o școală, devenită Grădiniță. Au dărâmat-o! Ce era înăuntru „La bălănuță”? Pe colț? Ferească Dumnezeu să spun! Dintr-o crâșmuliță, mata vrei să faci hotel ca la București? Se bea bere și vin. Erau trei-patru mese. Și câteva taburete înalte, îmbrăcate în piele, lângă tejghea. Pentru «boieri». Fiecare venea și povestea ce-o făcut prin târg.” Samsari erau și atunci, numai că se numeau negustori. Abia mai târziu au fost catalogați ca bișnițari. „Și era unul Ghiță, cel mai puternic, cocoțat pe taburet, care spunea:«Eheee! Ai văzut că n-ai vrut să vinzi la mine găina! Ai pierdut! Atenție! Când ai să vii iar în Bacău, să treci pe la mine! Eu îțî mai dau de la mine un leu!». Repetiția este mama învățăturii. Îi intră ceva omului în cap când aude:eu, eu, euuu! „Așa zise lupu către vulpe! Am zis cumătră? Am zis!”.
Mă privește în ochi să vadă dacă m-am prins. Scărpinatul cu stânga-n dreapta cei? Parca eram scos la tablă. Ce-aș fi înțeles eu, acum mai bine de 40 de ani, cu mintea de tânăr utecist îdoctrinat, cu ce se mănâncă economia de piață? Varză! Prețul de pe raft era preț. Scoteai banul! Cum să negociezi? Mai aflu că tot acolo, la cârciumioară, își ducea veacul un bătrânel – „Păcălici”era poreclit – dotat de la mama natură cu o mustăță faimoasă. Îmi șoptește ce adevăruri spunea omul, după ce se bucura de dărnicia mai multor pahare cu vin: „Băi! Întotdeauna aici, cănd ai români, îi păcălești! Dar când intră greci, ești păcălit. Scapi ieftin! Da’ dac-ajungi la Șlaim, s-a terminat cu tine! Ți-a luat și pâinea, și untul de pe spate!” Grea chestia cu spatele și untul! Dosul feliei, conform „Legilor lui Murphy”, e taman ce nu-ți place să vezi, și stă deasupra la ce se lipește de covor. Mai nou, că atunci când ești frecat de șefi și cred ei că scot untul din tine, nu le arăți spatele. Ai timp, așa în ciudă, să devii Dorel? N-am înțeles nimic!
„Erau niște glume nemaipomenite, cănd a început războiul!” Mă avertizează să le iau ca atare. „Așa au râs toți până au venit și cei cu «davai ceas, davai palton». De-a râsu-plânsu! Ce să-i faci! Bătrânii au o singură condiție: sunt șoimii popii. Spun adevăruri pe care nu le-au inventat ei. Îțig a zis așa:«Măi Ștrul! Decât să vorbesc singur, mai bine mă uit în oglindă!».
Dichisit și instruit om. Am spus-o și data trecută. Pe domn’ director Vasile Dumitrescu, zgârcit la vorbă, trebuie să-l prinzi în toane bune și cu puțină nostalgie adunată, ca să afli ceva. Îi dai o unghie și el te trage de mâinile amândouă, să-ți scarmene apoi, preventiv, neseriozitatea.
„În Bacău am ajuns în 1965, pe 13 decembrie. Am făcut ASE-ul la București. Repartiția a fost la Fruct-export București. Soția, pe care am cunoscut-o în timpul făcultații, mi-a spus să o duc oriunde, numai în București nu. Era din Teleorman, Alexandria. Ne-am căsătorit în 1963. Armata, ca terist, în etape, la Caracal, în ’64. Am ajuns aici împreună. Am fost director cu probleme de export, la Întreprinderea Regionalăla de Legume-Fructe (CLF mai târziu). Atunci dădeam 11 mii de tone de struguri la export. Nu mai zic de fructe. Bacăul este un oraș frumos. Dar dacă nu ai în tine un gram de civilizație, să-l păstrezi curat și frumos, să nu te plângi.
Pentru că omul sfințește locul. Bălănel e bălănel! Înhămat la plug sau la calești. Fărămiță Lambru să trăiască, că a făcut armăsar din el.” Poate nu știți versurile: „La calu’ bălan, la calu’ bălan/Și șaua-i verde/Ține-mi-l bine, ține-mi-l bine/Nu mi-l pierde./Că l-am pierdut măi/ Că l-am mai pierdut odată/Și l-am cătat, și l-am cătat vara toată./Păi l-am găsit, măi, l-am găsit la Drăgășani/Priponit, măi, priponit de-un leuștean…” Ce versuri insipide, ați spune astăzi. Dar oamenii lăcrimau prin cărciumi, când lăutarii ciupeau din corzi. Nu puteau uita că a venit „Colectiva” și le-a luat căluții din ogradă.
„Eu sunt așa cum mă vezi. Am ieșit la pensie ca director la o bancă! Nu mai este… c-au furat-o! Da’ ăștia nu-mi sunt frați! Alți frați! Sunt bunic! Am doi băieți care muncesc. Dumneata ai scris despre Casa de Cultură. Nimeni nu știe cât am ajutat eu Casa de Cultură când aveau nevoie de finanțare. Doar directorul Vasile Iacob știe. Un om extraordinar. A făcut multe pentru cultura băcăuană. Omul ăsta e făcut din lut, ca și noi. Nu! Unde încape atâta suflet? Tot merg spre „Isvoranu”, fost „Proletaru”, fost „Pobac”, și încerc sa ajung. Va urma!
Cantina proletarului
Dinspre „Calu’ balan” îmi urmam apoi pașii, păstrând dreapta, spre un alt loc bântuit de ispite. Așa fraged, necunoscând sentimentul, dragostea îmi trecea prin stomac. Cuget că, după atâția ani de încercări, am ajuns să simt la fel. Mulți purtători de favoriți lungi și pantaloni din tergal, evazați, pufăiau „Salem” pe lângă garduri, la mijlocul anilor ’70. Blugii au devenit o modă câțiva ani mai târziu. Puhoi de femei, deja majore – eram să spun mature, ieșeau de la „Proletaru”. De ce nu s-o fi numit fabrica… „Proletarele”?
Erau secții unde se lucra în trei schimburi. Cantina pe care o aveam eu ca punct de reper (când fondul de rulment alocat pentru comerțul, cinstit, cu bilete de cinema, mai aducea niscavai profit), era la stradă. Acolo eram servit la masă și tratat ca un tânăr licean studios, ce eram. Cu ochelari de soare, aduși „de pe vapor”, îi vedeam pe juni în aret, cum stau astăzi cu ochii în patru, vameșii la aeroport. Când din grămada de cocuri și cârlionți, distingeau suspecta, aruncau țigara, făceau un semn, și ea venea, făcându-se că se ferește – spre invidia colegelor, la control. Încă nu plecase Ceaușescu în Asia.
Clădirea veche a cantinei, cu un etaj, era situată puțin mai la vale de poarta principală. Întrarea în fabrică era flancată de Panoul de onoare. Panou la care căscam gura. Sub a lui vitrină erau înfățișate imagini cu fruntașele în producție. Dezinvolte – se făceau selecții pentru prezentarea modei – înconjurau majoritar câte un tovarăș mecanic. Era el mecanic, dar poza săracul, visându-se manechin! Ce Alain Delon! Cojoc țapăn nene! Ele erau ca în „Jandarmul și Jandarmerițele”, cu Louis de Funes (cu accent pe e).
Abia în 1991, cănd au făcut grevă, și l-au chemat pe Petre Roman să le rezolve, mi-am dat seama câte au acumulat și depozitat în ele, ingenuele devenite demult mămici. Acum erau angajate la S.C. POBAC S.A. Arc peste timp. M-a pus naiba, în 1991, să urc pe scara de incendiu a uneia din clădirile învecinate curții, unde s-au adunat ele pentru protest. Să fac fotografii pentru ziar. M-a văzut una! „Uite-l mă!!! Securistul! Ne filmează!”.
Alta…„Ba nu! E de-a lui Rațiu! L-am mai văzut!”, „Huooo!” Nu știu de unde au găsit pietre. Ca să nu îmi reînoiesc garderoba, am coborât după două ore de negocieri, după ce s-au convins că lucrez la „Deșteptarea”. Mi-a venit în ajutor și liderul de sindicat de atunci, C. Roșu, de la „Confecția”, devenită „ASCO”, prezent acolo să susțină mișcarea sindicală. Eram prieten bun cu Lică, fratele.Lucra la BTT. Așa am rămas în arhivă cu imagini, și din interior, din Club, imortalizând cum Petre Roman le-a îmbunat cu promisiuni, pe toate! Unele l-au și pupat! El a primit flori. Ele și-au căutat apoi, alt loc de muncă.
Puțintică istorie, nu strică!
Fabrica de postav (șiac) „A. Isvoranu”, Societate Anonimă”, a luat ființă la Tg.Neamț în anul 1898. Este strămutată la Bacău, în strada Mircea, nr 25, în anul 1919. Este înregistrată ca firmă individuală, tot sub denumirea „A. Isvoranu”, la vremea când erau încă vii rănile provocate de Primul Război Mondial.
Conform recensământului populației efectuat în 1907, orașul Bacău numă 2177 de familii. În numai zece ani, numărul lor aproape că se dublase. Între 1919 și 1930, au fost construite în orașul de pe Bistrița un număr total de 1311 case. Multe au fost rase de pe listă, după ravagiul incendiului din 1926, și inundațiile Bârnatului, Negelului și Bistriței, care au urmat. Concurența, în domeniul textilelor, nu exista până atunci.
Leon Grad înființase fabrica „Gloria”, în anul 1913. Producea casânci, broderii, franjuri, și mai târziu covoare. Prelucra și mătasea „vegetală”. După Marea Unire, activitățile de profil s-au diversificat.
În 1923, sunt date în folosință: Fabrica de Tricotaje „Merinos”, numită apoi „Lânăria”, proprietar I. Josersohn, precum și o nouă fabrică de casănci, în proprietatea lui Milcovici.Un an mai târziu, frații Drimer au deschis, sub numele firmei „Siled”, o fabrică unde se produceau panglici, șireturi, dantele și alte mărunțișuri. În „Buletinul Camerei de Comerț și Industrie Bacău”, în anul 1926, erau înscrise 85 de firme.
În 1927, după un incendiu, fabrica de șiac a fost reclădită cu un etaj, și dotată cu utilaje noi: 3 sortimente de cardă, 6 selfactoare, 24 de mașini de țesut tip Schoner și 50 tip Swabe.
În Aprilie 1933, când Criza mondială ajunge și la noi, Fabrica „Isvoranu” se transformă iar în „Societate Anonimă”. În 1935 avea sucursale la Cernăuți și Chișinău, și un capital social subscris, de 20 milioane lei. În 1937 este înzestrată cu un utilaj modern, pentru fabricarea stofelor de tot genul, din bumbac, lână și kamgaran (fire de lână pieptănate). În timpul celui de al Doilea Război Mondial, întreprinderea a fost militarizată, producând stofe pentru echipamentele militare.
Exproprierile
În dimineața zilei de 11 iunie 1948, Marea Adunare Națională a fost convocată pentru a aniversa, 100 de ani de la „Revoluția burghezo-democratică din Moldova, Țara Românească și Transilvania”.
Cu această ocazie, ministrul dr. Petru Groza a depus „Proiectul de lege pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transporturi”.
Comisia județeană de naționalizare a județului Bacău – prin membrii desemnați – era deja prezentă de dimineață, la sediile celor 43 de întreprinderi prevăzute în planul de naționalizare, punând sechestru.
Legea a intrat în vigoare abia la ora 14.00, fiind aprobată în unanimitate, cu 400 de voturi. Așa că „Îsvoranu” avea să devină „Partizanul”. Un an mai târziu, are loc unificarea cu alte două mari întreprinderi naționalizate, fostele fabrici „Filderman” și „Zingher”, ca, în 1950, să li se adauge și fabrica „Gloria”.
La apogeu, fabrica avea în jur de 1500 de angajați.
Dupa 1990, a fost primul caz înregistrat pe raza Municipiului Bacău, în care s-au aplicat prevederile Legii 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Cererea de restituire a fost semnată de succesorul familiei, tot un A. Isvoranu, care locuia la acel moment, în Germania. A urmat… ce se vede !
Și denumirea locației s-a schimbat dea lungul timpului. Numele de str. Mircea deriva, nu de la Mircea cel Bătrân cum credeam și eu, ci de la militantul pașoptist, poetul Mircea Andrei Mureșanu. A primit apoi, denumirea de B-dul Carol, actualmente, B-dul Unirii. Să nu aruncăm cu praștia. Cine știe ce surprize ne vor rezerva aceste spații, rămase virgine, în viitor! „La calu balan/ La calu balan/ Și șaua-i verde…!”
