Vestea Cea Mare, Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos, sărbătoarea tuturor creştinilor, ne-a găsit anul acesta temători, întristaţi şi cu destule îndoieli în ceea ce priveşte viitorul, viitor spre care ne îndreptăm gândurile cu speranţă şi bucurie. Au trecut mulţi ani în calendarul vieţii, dar niciunul, nici măcar cei de la începutul deceniului cinci al secolului trecut, nu a fost atât de trist. Atunci era sărăcie şi teamă, se schimbaseră vremurile, oamenii nu ştiau la ce să aştepte de la ziua de mâine. Şi n-a fost bine! Satul însă răsuna de veselie, copiii cântau toată ziua colinde, zăpezile erau cât gardurile, din puţinul lor, sătenii îşi făceau daruri, se adunau şi se rugau în biserici, după care petreceau cu familiile.
Acum, la uşa noastră a bătut doar un singur colindător. I-am deschis uşa cu înfrigurare, cu grabă, să nu plece la altă casă. Ne-a colindat frumos, însă scurt şi cu voce aproape şoptită, pe faţă avea o măscuţă şi a refuzat să intre în casă. Bucuria noastră s-a topit când am simţit că şi el era speriat. Ne-am uitat pe geam, pustiu pe străzi, câte un om trecea abătut… cu grijile lui. Peste Pământ a coborât nevăzutul şi ne-a umbrit bucuria. Peste țară s-au aşezat norii incertitudii; nimic nu mai este ca înainte. La orizont, un firicel de speranţă, de care ne agăţăm toţi, cu gândul că va rezista. Atât ne-a mai rămas, Credinţa, Libertatea şi Speranţa, la care, pentru izbândă, punem şi multă încredere. În Domnul Iisus şi în noi.
