Am participat la o interesantă manifestare a C.A.R. Pensionari Buhuşi, care are un număr de membri mai mare cu vreo zece mii decât populaţia oraşului. S-a vorbit aici, la şase decenii de la înfiinţare, cu sinceritate, despre solidaritatea reală, despre bucuriile şi suferinţele oamenilor, despre sprijinul reciproc al nevoiaşilor, de parcă nu era vorba despre o instituţie cu peste 24 000 de membri, ci despre o familie restrânsă care-şi cunoaşte necazurile şi puţinele bucurii.
M-am gândit apoi că în acest târg, care are cu puţin peste 14 000 de locuitori stabili, mai există două C.A.R.-uri ale celor din Educaţie şi încă un C.A.R. STOFE, cu o activitate foarte intensă. Răvăşit de decenţa atmosferei (nu s-a huiduit ca în Parlament, n-au fost răfuieli ca în şedinţele partidelor, n-au fost prezente ameninţările…), gândurile mi-au plonjat în altă parte…
… Leviathanul, mi-am zis, monstrul biblic despre care Cartea lui Iov spune că „nu are stăpân pe pământ”, ar strâmba din nas la o asemenea manifestare. Numele monstrului a fost reluat, în modernitate, de Thomas Hobbes. Filosoful englez şi-a intitulat opera sa cea mai importantă Leviathan. În acest caz, numele monstrului acvatic, din Cartea lui Iov, desemnează puterea statului şi e un simbol pentru tiranie. Şi Friedrich Nietzsche va prelua metafora monstrului statal, despre care susţine că e „cel mai rece dintre monştrii reci”. Statul modern e un devorator al energiilor individului, un monstru asemănător înfricoşătorului Leviathan, pentru că, în fond, cred unii filosofi, el este un „om artificial”, înzestrat cu un suflet artificial („suveranitatea”) mult mai puternic decât sufletele indivizilor a căror fiinţare o gestionează…
…Ştiu, este o utopie să crezi că o societate ar putea fiinţa fără existenţa statului, dar mai ştiu că până şi statul democratic şi-a păstrat multe dintre însuşirile monstrului… Leviathan… Corupţia, jefuirea celui fără putere, sfidarea publică, lipsa de compasiune faţă de cei aflaţi în cronică nevoinţă, demagogia deşănţată rămân încă vedete ale statului actual. Dacă ar fi fost prezent la această manifestare „a omeniei”, cum a definit-o un participant, Leviathanul mioritic ar fi roşit, presupunând că i-ar fi mai rămas măcar un amărât apendice de bun simţ.
El, Leviathanul nostru, monstru între monştri, nu are nimic din smerenia creştinului, din respectul pentru suferinţa altuia, din cultul pentru solidaritate. Nu vreau să fac din C.A.R. un candidat pentru grabnica trecere în rândul sfinţilor, dar mă gândesc la faptul că este una dintre puţinele noastre entităţi în care încă mai pâlpâie ceva suflet. Dacă observaţi vreo pâlpâire de suflet în Leviathanul mioritic, poate îmi daţi de veste… Mă prăpădesc de dragul minunilor.
