Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului-Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Serialul poate fi urmărit și pe site-ul Serviciului Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), www.turism-bacau.ro.
În acest episod, ,,Curierul Slănicului-Moldova”, Nr. 2, Anul XII, Vineri, 30 iunie 1915.
Din sumarul acestui număr: reputația Slănicului-Moldova văzută prin ochii unui savant german; o poveste tragică în reportajul Curierului; o întâmplare autentică publicată într-o nouă nuvelă; oferte atractive ale Cazinoului Regal din Slănic-Moldova; este semnalată reapariția ,,Curierului Slănicului-Moldova” în presa ieșeană, dar și cum a fost primit acesta în noul sezon; revin ,,bandele de lăutari” în stațiune; o altă personalitate a vieții artistice printre vizitatorii Slănicului; câteva date statistice interesante ale României în raport cu alte țări.
Cel de-al doilea număr al ziarului, prezintă pe prima pagină, un editorial reluat de M. Miereanu, despre frumusețile și binefacerile Slănicului, ,,ieri un colț tainic și necunoscut de nimeni aproape, astăzi, localitatea de predilecție a unui odihnitor repaus, cu mari speranțe de revenire a celor ce sunt mistuiți de chinurile doborâtoare ale bolilor; iar fiecare clipă ce trece, desăvârșește frumusețea lui fascinantă”. Și tot domnia-sa vorbește despre faima dobândită de izvoarele minerale și peisajele Slănicului, care a trecut demult și peste hotare. Și pentru a-și întări spusele, M. Miereanu are o întâlnire în centrul stațiunii cu un german originar din Leipzig, profesorul universitar Eduard Schubner, care aflat prin România, a ținut chiar și pentru o zi să viziteze Slănicul-Moldovei, de care auzise, dar acum, văzându-l cu ochii săi, a rămas plăcut surprins și bucuros că nu a renunțat să îl viziteze: ,,Sunt priveliști încântătoare și ape incomparabile la Slănic-Moldova, care ar face fală oricărui stat. România poate să fie mândră de acest giuvaier, de care trebuie să se îngrijească, ca de o superbă și specială podoabă”, a declarat savantul german ziarului slănicean. Și aici, M. Miereanu prinde iar momentul de a puncta răul obicei al românilor de a-și căuta alinarea suferințelor în străinătate, când același lucru pot să-l facă și în țărișoara lor, în aceleași condiții și la prețuri chiar mai accesibile: ,,Sigur că mai sunt persoane în România, care nu pot, sau mai bine zis nu vor să înțeleagă ceea ce a înțeles profesorul german, sau alți străini care au vizitat Slănicul. Obiceiul rău, însă `a la mode`, îi face pe cei mai mulți să meargă în străinătate, îndurând drumuri ucigătoare, zadarnice, ca și cheltuieli exorbitante, pentru a găsi locuri și ape tămăduitoare, care însă, în multe dintre cazuri, sunt de o valoare îndoielnică. Credem că totuși a cam sosit timpul să ne folosim de apele noastre minerale, înălțând Slănicul la rangul ce i se cuvine!” Când cineva are o astfel de atitudine verticală, plină de patriotism, jos pălăria!
,,O viață de dureri” este reportajul din acest număr al ziarului, care vorbește despre un cetățean din București, sosit în urmă cu doi ani la Slănic, pentru a se trata de boala de nervi pricinuită de un incendiu care i-a mistuit magazinul și casele. Bietul om, nici nu apucă să se instaleze la hotel, căci primi o telegramă prin care era înștiințat să se prezinte de urgență acasă, cauza fiind moartea subită a soției! Și uite-așa, boala lui a progresat tot mai mult, iar după o internare într-un ospiciu din București, bolnavul revine ameliorat, cu recomandarea de a reveni la Slănic, pentru o nouă cură de hidroterapie asociată și cu alte proceduri. Așa că, în ziua de 4 iunie, cu ajutorul financiar al comunității, acesta fu condus la gară de unicul său fiu. Dar fatalitatea nu l-a ocolit, căci pe când se afla în acceleratul de București, care se deplasa cu mare viteză în plină noapte, comerciantul bucureștean a căzut dintr-un vagon, zdrobindu-și craniul, iar ,,moartea i-a fost fulgerătoare”, după cum titrau mai toate ziarele, la rubrica ,,Fapt divers”… O poveste reală, cutremurătoare…
Și pentru ca atmosfera sumbră să nu-și piardă intensitatea, în paginile ziarului este publicată și o nuvelă cu accente de umor negru (prezentată ca o întâmplare autentică), intitulată cum altfel, decât ,,Mort!…”, care te mai și ține în suspans până la finalul ei…
Zice-se că în urma unei crunte oboseli, cauzată de o excursie făcută pe ploaie, autorul, care se semnează cu pseudonimul ,,Lambac”, răcit și ,,apucat de niște friguri puternice”, căzu la pat, într-o stare care îl apropia mai mult de moarte, decât de viață: ,,Eram suferind de câteva zile și răul progresa tot mai mult. Slăbisem îngrozitor și mi se părea că viața mă părăsește încetul cu încetul. Corpul mi se răcea și, cu toate sforțările ce le făceam, puterile mă părăseau. În starea aceasta m-am simțit târât într-un vârtej luminos, în fundul căruia se zăreau fantome înspăimântătoare, în timp ce, zgomotele și șuierăturile unei vijelii îngrozitoare îmi răsunau în urechi. Mă sileam să mă reîntorc la viață, dar totul era în zadar: energia mi se redusese cu totul, molipsit fiind de o boală moleșitoare, mai presus de voința mea… Căzui într-o amorțire completă. Nu mai simțeam și nu mai înțelegeam nimic”. Cu toate acestea, cu timpul, simțurile îi reveniră, dar omul nostru nu putea nici să se miște și nici să vorbească. Doar putea oarecum auzi, mai ales atunci când doctorul le spuse cu tristețe membrilor familiei: ,,S-a sfârșit”. Și astfel trecu prin toate etapele pregătirilor de înmormântare, până la momentul coborârii sale în mormânt:
,,Ajuns la groapă…, aud galsul unui prieten care rostea câteva cuvinte de adio, apoi simt cum sunt legănat pe deasupra gropii ce avea să mă înghită pentru vecie… Și, pe când mă coborau încet în mormânt, disting zgomotul ce-l făcea coșciugul meu lovindu-se de pereții gropii… Încă o ultimă veșnică pomenire rostită de preot, printre plânsetele și bocetele familiei și-apoi… aud niște bubuituri teribile, al căror zgomot se micșora puțin câte puțin, întocmai ca și detunăturile depărtate ale tunetului. Erau bulgării de pământ ce cădeau greoi, aruncați de gropari deasupra coșciugului meu. Totul era deci, sfârșit… Atunci, fac o ultimă sforțare disperată și reușesc să scot un țipăt. Mă deștept: visasem!…” Pare într-adevăr, un coșmar crunt, dar au fost și cazuri reale de persoane care s-au trezit din morți în timp ce erau transportate la groapă…
În privința divertismentului, principalul punct de atracție al stațiunii îl reprezintă, fără îndoială, Cazinoul Regal, recent renovat și cu o nouă direcțiune, despre care am amintit în episodul trecut. Oferta cazinoului este una tentantă și atractivă: Salon de dans (cu permanenta sa Lecție de tango), Sala de lectură, Sala de jocuri, Sala de spectacole (cu orchestră proprie), Restaurant și Cofetărie. ,,Organizat după toate cerințele igienico-sanitare, restaurantul Cazinoului Regal, cu o bucătărie excelentă și un serviciu model, oferă zilnic specialități culinare dintre cele mai diverse. Mare depozit de vinuri, românești și străine și cofetărie pe terasa Cazinoului, cu prăjituri și dulciuri proaspete în fiecare zi”, se arată în anunțul publicat în ziar.
Ca în fiecare sezon, apariția ziarului este primită cu multă căldură de vilegiaturiști: ,,Și în anul acesta, ca și în anii trecuți, publicul cititor a făcut o entuziastă primire ziarului `Curierul Slănicului-Moldova`. Numărul prim al ziarului nostru, deși a apărut în peste 10.000 de exemplare, a putut să satisfacă numai în parte, nenumăratele cereri care ne-au sosit din toate colțurile țării. La rândul ei, presa națională a salutat cu multă bunăvoință reapariția noastră. Aprecieri dintre cele mai calde la adresa noastră au fost publicate în principalele cotidiene, inclusiv în cele din Capitală, în frunte cu `Universul`. De asemenea, aprecieri măgulitoare pentru publicația noastră am găsit și în distinsele ziare ieșene, precum `Opinia`, `Evenimentul`, sau `Mișcarea`, cărora le transmitem inimoasele noastre mulțumiri”. Iar în continuare, în articolul ,,Reapariția noastră și ziarele”, sunt spicuite câteva dintre aceste aprecieri: ,,Ziarul oficios liberal `Mișcarea`, ne anunță astfel reapariția: `Primim la redacție primul număr din ziarul Curierul Slănicului-Moldova, redactat de confratele nostru, dl M. Miereanu, redactor-coerspondent al ziarului bucureștean Universul. Ca și în anii trecuți, ziarul Curierul Slănicului se prezintă în excelente condiții, cu materiale dintre cele mai variate, consacrate, totuși, unuia și aceluiași subiect: Slănicul din Moldova, fără a obosi însă, pe cititor. Curierul Slănicului, care este primul ziar balnear apărut în țară, are 12 ani de la reapariție.`”; confratele conservator `Evenimentul` scrie: `Primim la redacție nr. 1 din Curierul Slănicului, redactat de cunoscutul ziarist ieșean, dl M. Miereanu. Acest organ (aici cu sensul de publicație, ziar, n. a.), atât de apreciat de public în toți anii, ca și în anul acesta, se prezintă în condiții care îl fac să rivalizeze cu cele mai renumite organe de acest gen din străinătate. Primul număr apărut conține materiale bogate și variate`”.
Printre atracțiile stațiunii se mai numără și nelipsiții lăutari ai Slănicului: ,,E vorba ca administrația Cascadei și a celorlalte restaurante să aducă adevărați artiști, formați în bande de lăutari, care vor contribui astfel, la mulțumirea și veselia vizitatorilor Slănicului”, se arată în fluxul de știri al ziarului.
Printre vizitatorii Slănicului, sosiți între 12 – 20 iunie 1915, s-a aflat și un important nume al artei plastice românești: sculptorul Emil Becker, din București, cazat la Hotel ,,Zimbru”, trecut greșit în catastif, cu numele de ,,Emil Baner, sculptor București”. Cum nu există un astfel de nume, este clar că este vorba de Emil Becker.
Deși un nume mai puțin cunoscut multora dintre noi, sculptorul bucureștean a lăsat în urma sa o operă remarcabilă. Faptul că a fost sculptorul Casei Regale a României, nu a fost pe placul comuniștior, care i-au demontat o parte dintre lucrări, sau i-au șters numele de pe unele, poate și acesta fiind motivul pentru care numele și realizările sale artistice au rămas undeva, într-un con de umbră. Tocmai de aceea, am căutat informații suplimentare, pe care le reproduc mai jos, pentru a onora astfel de valori românești și pentru a le cinsti memoria pe mai departe:
,,Emil Wilhem August von Becker (1881 – 1952) a fost sculptorul Casei Regale a României, un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică, din păcate, un personaj mai puțin cunoscut astăzi. August Becker, născut la Hamburg, renumit gravor și modelator în metal, a venit în România pe la 1875, chemat de regele Carol I al României pentru a restaura ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeș.
Acesta a avut un fiu, Emil Wilhem August von Becker, care avea să devină, peste ani, sculptor al Casei Regale. Emil Wilhelm August von Becker, al treilea copil al soților August von Becker și Anna Popper, s-a născut pe 7 iulie 1881 la București, în mahalaua Manea Brutaru (azi Calea Griviței). A fost botezat în confesiunea protestantă precum părinții săi, nașa sa fiind contesa Marie von Adlersflugel, domnișoară de companie a reginei Elisabeta, alături de familia Redewige. Tânărul Emil a urmat cursurile Școlii Germane evanghelice din București, la 18 ani fiind un veritabil poliglot, vorbind germana, franceza, engleza și italiana. Limba română era vorbită în mod firesc. A devenit apoi elev al maestrului Ion Georgescu, directorul Școlii de Belle-Arte, supranumit și părintele sculpturii moderne românești. Ulterior, timp de un an, și-a continuat ucenicia în atelierul lui Luigi Buzzi și Brida din Milano, către 1902 absolvind Școala de sculptură Breza din Milano. În atelierul lui Ion Georgescu, Emil Wilhelm August a fost remarcat de arhitectul I. Berindei, care-l va trimite la Paris în 1903, la profesorul Sporrer. Un an mai târziu, în 1904, a plecat să studieze la Institutul Regal de Arte din München, unde a studiat scuptura și arhitectura, absolvind în 1906, cu un an mai devreme. Dovada că a fost un student eminent este faptul că numele său a fost gravat pe placa de onoare a Institutului. În 1921, Emil Wilhelm Becker a fost membru fondator al Sindicatului Artelor Frumoase și ulterior vicepreședinte al acestuia. Prima sa lucrare importantă a fost catapeteasma pentru pavilionul românesc de la Expoziția Universală de la Paris (1900). Reîntors în România în acelaşi an – când se sărbătorea şi jubileul urcării pe tronul României a regelui Carol I (40 de ani) -, se căsătoreşte cu Maria Faust, fiica sculptorului decorator Ioszef Faust, german născut la Lemberg în Galiţia, într-o familie de muzicieni. În 1921 a ridicat, împreună cu arhitectul Arghir Culina, monumentul `Avântul Țării`, care se află și astăzi în Piața Valter Mărăcineanu, în apropierea Grădinii Cișmigiu din București. Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor căzuți la datorie în campania din 1913. La origine, sculptura înfățișa trecerea românilor peste Dunăre în Bulgaria. Basoreliefurile însă, au fost șterse de comuniști. De aceea, numele lui Becker nu se mai află pe lucrarea respectivă. Pe piedestalul monumentului, de formă piramidală, cu colțurile rotunjite, realizat din beton armat placat cu travertin de Deva, se află un grup statuar, turnat din bronz, format din două personaje alegorice: o femeie, simbolizând Patria, care ține în mâna dreaptă un drapel fluturând, și un militar român cu arma în mâna dreaptă, prezentat în avântul atacului. La baza grupului statuar se află un vultur din bronz, cu aripile larg întinse. Pe fațada monumentului, într-un medalion, se poate citi inscripția: `Avântul Țării`. Emil Wilhelm August von Becker a avut numeroase realizări în domenii variate precum monumente publice sau funerare, statui, clădiri cu sculptură ornamentală, publice sau private, busturi, cavouri, grădini publice sau private, medalistică, numismatică, măşti mortuare etc., realizate în atelierul său din strada Bateriilor. O capodoperă realizată de Becker este Mormântul Ostașului Necunoscut din București, închinat memoriei celor căzuți în Primul Război Mondial și amplasat în Parcul Carol I. Acesta a fost vernisat în anul 1923, în fața Palatului Artelor (care, în acea vreme, găzduia Muzeul Militar). Pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, lucrarea a fost demontată în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 și a fost strămutată la Mausoleul de la Mărășești, pentru a nu concura cu Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism. Abia la 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia readucerii Mormântului Ostașului Necunoscut pe locul său originar, din 1923, pe esplanada din fața actualului Memorial al Eroilor Neamului.
O altă operă monumentală a fost realizată de Becker în 1922. Este vorba de `Clopotul încoronării` de la Alba-Iulia, un clopot uriaș, cu sunet clar, care a bătut pentru prima dată la încoronarea Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria, primii regi ai României Mari. Probabil că cea mai importantă lucrare a artistului este contribuția sa la Mausoleul de la Mărășești, pentru care, în anul 1924, Becker a realizat toate sculpturile din capelă și interiorul criptei. În afară de multe alte lucrări de artă monumentală, artistul a realizat peste 130 de lucrări, medalii și plachete pe teme istorice, culturale sau militare, fiind și membru al Societății Numismatice Române. A contribuit și la decorarea unor clădiri representative, precum frontonul care decorează clădirea Camerei Române de Comerț, reprezentând Industria și pe Hermes – zeul comerțului, sculpturile exterioare și interioare ale Palatului Cantacuzino, în prezent Muzeul Național `George Enescu`. El a făcut sculpturile decorative ale fațadei, a realizat blazonul familiei Cantacuzino, sprijinit de câte un putti, și mai multe grupuri alegorice cu mascheroni, statui, motive antropomorfe, zoomorfe, flori și lujer. Tot Emil Becker a făcut și sculpturile și lucrările ornamentale pentru Banca Marmorosch Blank și a contribuit și la fațada `Primăriei de verde` (azi Primăria sectorului 1), a clădirii Palatului Ministerului Lucrărilor Publice (azi Primăria Capitalei), a Catedralei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, a Palatului de Justiție din Ploiești (în prezent Palatul Culturii din Ploiești). O altă lucrare memorabilă o reprezintă grupul de patru statui ce împodobesc fațada clădirii Palatului Universității din București, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else. Cele patru muze (Justiția, Filosofia, Știința și Arta) i-au fost comandate de liberali, și terminate în 1929, dar după ce aceștia au pierdut alegerile, lucrarea nu i-a mai fost plătită. Și-a primit totuși banii, abia în 1935, după ce liberalii au revenit la putere (Guvernul Gheorghe Tătărăscu).
Emil W. A. Becker a plecat dintre cei vii în 1952, trist, sufocat de o lume nouă şi rea. Implantul comunismului a distrus aproape orice urmă de viaţă din trupul marelui om de cultură. Sculptorul Casei Regale s-a bucurat de pensia comunistă doar un an de zile. Apoi a murit, lăsînd în urmă o rană deschisă şi o operă care încă dăinuie. După căderea comunismului este nedrept ca viaţa şi monumentele lui să fie date uitării. Nu de puţine ori lucrările semnate Becker au fost trecute cu `autor necunoscut` sau atribuite altor artişti. E trist că un sulptor atît de talentat, de rafinat şi avînd o activitate de o asemenea amploare nu este readus la locul lui în istorie”. (Fragmente din biografia sculptorului, evocate de Viorel Ovidiu pe pagina de Facebook ,,Albumele lui Bellu cemetery”, la https://www.facebook.com/media/set/?set=a.303988107625899&type=3&paipv=0&eav=AfZRNUyXc-xeZUoRxVXfRw23DkYMge-GriWpKPA5spaXI0ClJDzQBHf30ih2TNZs328&_rdr.
La rubrica ,,Ecouri”, interesante sunt și cele câteva date statistice ale României, în comparație cu Bulgaria și cu alte state (selectiv): ,,România: Căi ferate = 3.561 km; Linii de telegraf: =
7.762 km; Linii de telefon = 30.130 km. Bulgaria: Căi ferate = 1.908 km; Linii de telegraf = 6.855 km; Linii de telefon = 1.659 km. În privința lungimii în km a căilor ferate din Europa, România se clasează pe poziția a 13-a, iar cea dintâi este Rusia, cu 72.338 km. Imediat după România se situează țări cu mai puțni km de cale ferată: Danemarca, Olanda, Portugalia, Norvegia, Bulgaria, Elveția, Serbia, Muntenegru etc.
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj;
Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile de epocă publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și altele.
Foto 1, 2, 3, 4 și 5: Din albumele Cimitirului ,,Bellu” din București, prin Viorel Ovidiu, la https://www.facebook.com/media/set/?set=a.303988107625899&type=3&paipv=0&eav=AfZRNUyXc-xeZUoRxVXfRw23DkYMge-GriWpKPA5spaXI0ClJDzQBHf30ih2TNZs328&_rdr
Foto 6: Cele patru muze de pe fațada Palatului Universității din București – Wikipedia, De la Miehs – Operă proprie, CC BY-SA 4.0, la https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12690734
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
