Politicienii anilor ’90 erau niște tipi în general bine educați sau cel puțin cu o experiență de viață suficientă ca să le permită să știe ce efect au deciziile lor. Asta nu i-a scutit pe mulți dintre ei să ia decizii proaste pentru națiune dar bune pentru buzunarul lor. Cert este că majoritatea știau cu ce se mănâncă meseria.
A venit CDR-ul la guvernare și așa am avut primul ginecolog ministru al Agriculturii. De atunci a început să se rupă filmul. Pe la începutul anilor 2000, însă, partidele cultivau, în continuare specialiștii. Nu acceptau chiar pe oricine în structurile de conducere, oricât de buni lipitori de afișe se dovedeau a fi fost; făceau cursuri, țineau tineretul aproape pentru a-l pregăti să preia ștafeta. Cam după 2004-2005 s-a rupt si filmul ăsta.
Am scris pe atunci că politica va fi dominată de cei care vor ști să cucerească tineretul. Previziunea avea să se adeverească în câțiva ani; temele politice predominante au început să vizeze nu fondul, ci forma. Nu mai erau căutate soluții pentru probleme grave, de substanță, profunde. Se căuta doar niște var ca să se spoiasca niște teme de suprafață.
Structura socială se schimbase, nu mai exista o masă suficientă care să rumege idei grele și care să deoasebeasca marionetele. Reformele nenumărate din Educație dăduseră rod și intraseră pe piață suficienți alegători care să încline balanța fără să știe prea bine care sunt consecințele alegerilor făcute de ei.
Dar, așa cum s-a văzut mult mai bine ulterior, fuseseră modelați bine, alergau după fentă și fuseseră făcuți să creadă în Moș Crăciun. Din această masă de alegători aveau să se ridice și noii politicieni decidenți. Nu mai inteligenți decât cei care i-au ales, cu aceeași aplecare către problemele de suprafață, care dădeau bine și câștigau facil like-uri pe rețelele sociale, nepricepuți în ceea ce fuseseră puși să facă dar aprig hotărâți să se căpătuiască.
Disursul politic s-a mutat în sălile de tribunal; nu mai existau argumente ci citații și plângeri penale.
Rezultatul este că azi avem în fruntea statului niște oameni care nu se pricep la nimic decât la entuziasmat armatele de aplaudaci de pe Facebook. Să câștige niște like-uri știu, să producă bunăstare, să implementeze politici publice care să vină în ajutorul cetățeanului, să creeze strategii de dezvoltare, nu știu.
Pot, cel mult, să-și facă selfiuri pe șantierele deschise de predecesori sau să împartă contracte pentru studii de fezabilitate care vor îmbătrâni in arhive.
Vorba cuiva: am crezut că Idiocracy e un film artistic, dar s-a dovedit a fi un documentar…
