În ce „cheie” am putea citi ultimul volum de versuri al lui Ioan Enache? („Iudacainul. Cartea Întâi a pocăinței?”, Bacău, Editura Studion, 2018)? Până acum am sesizat două „chei” care au virtuți hermeneutice grozave.
Marius Manta avansează gândul cuceritor potrivit căruia „este un volum, o reușită (eminamente) de excepție! […] Apare ființa hiper-metaforică a unui rău dual, care îmbracă timpul și locurile, care înveninează istoria, e locul din care ficționalul sugrumă biograficul iar textul devine în mod clar un lamentatio, o plângere fără putință de a fi stăvilită.
Năluca iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică dar îi este îngăduită puterea de a tăia legăturile cu divinul”.(„Iudocainul…”, Ateneu, nr. 11-12/2018.) Petre Isachi, în textul… escortă de pe ultima copertă, nuanțează fericit: „Se ivește, parcă fatal (?!), «iudacainul», omul ce trăiește demonic Lumea, simultan ziditor de cetăți, etern trădător, dubitativ, (ne)vinovatul urmărit de păcate și de remușcări, «criminalul în serie», orbul, rătăcitul, înstrăinatul, ourobosorul, simbolul egolatriei neamului omenesc, «mortul viu» – «mereu aceeași victimă, mereu același ucigaș» – care crede că dobândit puterea de a crea binele și răul, încât se (auto) definește opunându-se lui Dumnezeu… Ecce Homo?! Răspunsul poetului Ioan Enache mi se pare sublim și (auto) acuzator”.
„Iudacainul” este un eseu în versuri, o poveste despre destrămarea autenticității ființei și vestejirea valorilor morale, un fel de apocalipsă a virtuților. Discursul poetului mă trimite (și pe mine) către teoria dublului… Aflat în criză, Eul caută soluții. Una dintre ele este dedublarea sa. Dublul, purtând masca timidității, locuiește, la început, în Eu. Apoi, devine un fel de persoană care vrea să ia locul Eului. Uneori, îl distruge. Prin dedublare, Eul devine străin nu doar de lume, ci și de sine însuși… Plaut, Dostoievski, Hegel, Jung, E.T.A. Hoffman, Oscar Wilde ș.a. au „brodat” provocator pe această temă a dublului… clasic. Marius Manta deschide pentru discursul poematic al lui Ioan Enache perspectiva interpretativă a unui dublu al răului: „Apare ființa hiper-metaforică a unui rău dual” (ibidem).
Care nu este doar ființa celor doi vectori ai răului, Iuda + Cain, ci un fel de monstru ale cărui însușiri sporesc exponențial – „Însuși Cain, părintele morții, s-a încins/ la sfătuire cu Iuda,/atâta de strâns,/ că s-au contopit într-un nefârtat Iudacain”(„Prigonirea lui Abel”) – generând perpetuu „și infern și infern și infern” („Vedere prin iadul inimii mele”). Acel disperat „și am strigat:/care din doi sunt eu?”(„Parabola în trepte a unui mort viu”) se pierde-n pustie, căci devine suverană evidența: „și eu nu mai sunt nimicul din care Tu ai creat totul,/ci nimicul din care nu se mai poate face nimic”(„Ascultând respirarea tăcerii”). Universul eseului-poem, depășind lumea „fraternității de linșori” schițată de Sartre, aduce aminte de „Demonii” lui Dostoievski, acel cazan în plumbul căruia fierbe toată omenirea, dar și de „Poemul Marelui Inchizitor”, cu superba sa metafizică apofatică. Și mă trimite, prin frumusețea esteticii sale, și către Hans-Georg Gadamer: „Datorită frumosului reușim să ne aducem aminte multă vreme de adevărata lume. Aceasta este calea filosofiei”.
(„Actualitatea frumosului”, Iași, Polirom, 2000.) Este multă frumusețe tulburătoare în acest eseu-poem de referință întemeiat nu doar pe Credință, ci și pe metafizică, pe mitologie, pe o „estetică a suferinței” (Petru Bejan), pe provocarea tulburătoare care ne sugerează să dăm seama – fiecare pentru sine – de „distanța dintre a trăi și a exista” (Ștefan Afloroaei) și de vânătăile suferințelor noastre care întreabă atât de uman: „Și de ce aștepți tu/ să te-nvețe moartea a iubi?”(,,Corobana cu dihor”). Invitându-ne către un „cuvânt de întâlnire într-un punct minat fatal sub picioarele creștinilor”, Ioan Enache avertizează – „Afară câinii lui Iudacain scheaună/ înfometați lângă ziduri” („Admonestare dintr-o lacrimă înfrântă”) – și mărturisește: „Știi, Doamne, că de la naștere eu n-am trăit/ viața cea de la Tine, ci întunericul m-a trăit pe mine!” („Transplantul de ochi”).
Poate că „Iudacainul…” este începutul unui imn al Salvării, căci, mărșăluind prin infernul său estetic, începe să se zvârcolească în noi un dor nebun de esența umană.
