Pe la ușile creștinilor, nu mai vin colindătorii. După anii de pandemie, când resticțiile i-au ținut pe la casele lor, copiii (și nu doar) parcă au uitat de tot de frumusețea colindatului. I-am așteptat, și de data asta, cu bomboane, prăjituri și, mai ales, mărunțișul păstrat de-a lungul anului, gândindu-mă la anii copilăriei când mica recompensă îmi lumina sufletul de copil amărât. Sfârșitul de decembrie era fericirea pe care milioane de copii o așteptau, când străzile fremătau de grupuri de copilandri, hohotind și repetând refrenurile colindelor și ale plugușoarelor.
Îmi amintesc cum, la debut de decembrie, băieții cutreierau, la rând, magazinele „ferometal” de unde-și procurau prețioasa sfoară de cânepă, folosită la confecționarea bicelor tradiționale împletite (gârbace) și a șfichiului (pleasnă). Cartierele tresăltau de pocnetul bicelor, „Zmeul”, un vecin mai corpolent, fiind, de fiecare dată, vedeta străzii pe care locuiam. După un timp, sosea și „artileria grea” – „tunurile” cu carbid, interzise (doar formal) de autorități, care înfiorau de-a dreptul asistența, iar pe la final micile „tendoane” cu scăpărici de chibrit, la fel de periculoase ca și primele, evident, ambele deloc tradiționale.
Un buhai și o tobă cu membrană de celofan, alături de nelipsiții clopoței (uneori și talăngi) întregeau „arsenalul” colindătorilor. Era bucuria iernilor în care deseori orașul se troienea, toată suflarea sărind cu lopeți și alte instrumente pentru a-i reda vederea.
Acum, nici zăpada nu ne-a mai bucurat, nici gerul de minus 15-20 de grade Celsius, de altădată. Locul colindelor a fost luat de manelele vecinilor lipsiți de minima educație, cu toate că originile lor sunt … la sat, locul unde s-a născut veșnicia, cum zi-sa poetul, și unde ar fi fost de așteptat ca tradițiile și obiceiurile să nu se fi pierdut. Și nici oamenii adevărați.
Micuții de altădată care înviorau gazdele cu glasurile lor cristaline s-au adâncit în mirajul gadget-urilor de tot felul, umbrind tradițiile care au animat sute de ani întreaga românime. Nutresc speranța că sfârșitul nu-i aici, iar de la anul, străzile vor fi din nou pline de colindători, mici și mari, de zarva sărbătorilor de altădată, cu miros de cârnați și cozonaci sau de aromele vinului fiert.
Căci, totuși, aici e România, locul unde soarta ne-a fericit să ne naștem. Se încheie un an, doar, cu multe evenimente și experiențe nedorite și ne pregătim să-ncepem altul, mult mai prosper, lipsit de griji, plin de iubire și speranță. Un an cum altul nu va mai fi. La mulți ani, țara mea! La mulți ani, românii mei!
