De unde falsa alarmă?
Bănuiesc că de vină e obişnuinţa de a folosi cele mai comode mijloace de informare, asemenea liceanului din clasele terminale care nu-şi mai (poate) face timp să citească opera artistică şi apelează la comentariile literare prefabricate, pentru care la bacalaureat primeşte o notă frumuşică. Mihai Semenov, cândva profesorul-director al Şcolii „Al. I. Cuza” Bacău, spunea în anii 1980 că într-o clasă cu 30 de elevi trebuie să fie tot atâtea variante de comentariu la acceaşi operă literară. Produsele comerciale puse la dispoziţia candidaţilor la examene sunt exerciţii de gradul al doilea, nu lipsite de erori. La proba orală a bacalaureatului din aceiaşi ani, nu reuşisem să conving o adolescentă că D.R. Popescu s-a născut în satul bihorean Păuşa, nu în satul Păpuşa. Mi-a arătat totuşi culegerea de comentarii literare memorate pentru examen, unde Păuşa era… Păpuşa. Ne-am împăcat când a aflat că informaţia nu face parte din baremul de corectare.
Ce-i cu atributul totuşi?
Ceea ce ar fi trebuit să devină o campanie de difuzare a conţinutului mustind de noutăţi al Gramaticii Academiei s-a transformat în suita de lucrări consecutive GALR-ului, care au intrat rapid în posesia dascălilor de limba şi literatura română. Nu conţin erori aceste cărţi, dar se îndepărtează uneori de sursa primară. Aşa se face că întâietate se dă terminologiei noi, asimilată forţat de profesori şi elevi, iar de aici până la calificativul de incompetent (pus cuiva care rămâne la fundamentul ştiinţific, validat de două mii de ani) nu e decât un pas.
Să deschidem cartea!
Şi începem cu coperta (verde; ediţia 2005, albastră): „Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Gramatica limbii române, II, Enunţul, tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008. (Tiparul a fost executat, impecabil, de Tipografia Magic Print Oneşti, jud. Bacău.) Un cititor grăbit nu va observa ordinea modificată a funcţiilor sintactice: predicat, subiect, complement, atribut, crezând că valabile sunt doar primele trei. Recunoaştem că primordială este predicaţia şi că atributul are importanţă medie sau minimă. Acronimul clasic SPAC (subiect-predicat-atribut-complement) poate rezista în continuare, măcar pentru faptul că e imposibil de rostit în ordinea din 2005: *PSCA.
Atributului i se acordă paginile cuprinse între 627 şi 668 (am inclus aici şi apoziţia). Magdalena Popescu-Marin, realizatoarea capitolului, începe descrierea cu „aspecte definitorii” (pp. 627-629) şi continuă cu „tipurile formale de atribut”: adjectival, substantival, pronominal, adverbial şi verbal. O prezentare separată se referă la atributul propoziţional (în succesiune, pe aceeaşi pagină, 640, se află, la distanţă de… o literă, atributul exprimat prin construcţii prepoziţionale complexe), mai precis la propoziţia atributivă relativă, respectiv la propoziţia atributivă conjuncţională.
Nu ar fi de prisos o dezbatere cu profesorii de română pe acest subiect, convinşi fiind că vor rezulta cele mai bune concluzii; beneficiari vor fi, fără îndoială, elevii.
