O veste alarmistă
Mai întâi, despre efectele ei: în cercurile profesorilor de limba română şi de aici în rândul elevilor (lor) şi al studenţilor filologi sau al absolvenţilor care pregătesc examene de admitere la facultăţi de drept, poliţie ş.a., s-a răspândit „informaţia” că în noua gramatică a limbii române nu mai figurează atributul, ci un înlocuitor modern… Prin urmare, cei care îndrăznesc să mai folosească străvechiul termen riscă să fie penalizaţi la probele de evaluare şi etichetaţi drept retrograzi.
Vechi state de serviciu în limba română…
Trag din bibliotecă Micul dicţionar academic (2001) (oare mă credeţi că s-a deschis exact la pagina 164, unde e prezentat atributul, ca semn că el însuşi îşi apără fiinţa?) şi aflu că, în limba română, Constantin Negruzzi îl utilizează în Scrierile lui… (volumul al II-lea, Poezii – 195/18), din 1872-1873 (Bucureşti, Librăria Socec & Comp.) Este acolo o secvenţă fixând primul sens al termenului, la un plural arhaic: „Smerenie, agerime şi duh pătrunzător. Aceste-s atributuri ce trebu[i]e la curte”. Dicţionarul-tezaur al Academiei Române îşi începe definiţia cu acest înţeles: „Calitate sau fel de a fi considerat ca propriu unei persoane sau unui lucru; proprietate, însuşire”, continuând cu cel din gramatica clasică: „Partea propoziţiunii care determină un substantiv; calificativul unui substantiv” şi construieşte un exemplu ad-hoc, moralizator însă: În propoziţiunea „Omul cinstit e adesea prada celor vicleni”, cuvântul „cinstit” e atributul subiectului „om” („Dicţionarul limbii române”, tomul I, partea I, A-B, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1913, s.v.).
Definiţia actuală este arhicunoscută: „Parte[a] secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia”. (Dacă nu adăugam articolul hotărât propriu-zis enclitic –a, MDA-ul ar fi trebuit să aşeze o virgulă după cuvântul „propoziţie”, pentru a detaşa această primă parte de definiţia complementului.)
… şi în limba-mamă
L-am preluat, ca termen gramatical, din franceză, care l-a găsit în limba latină, într-o formă primară (după „Dicţionarul latin-român” al lui Gheorghe Guţu, 2003): tributum „1. impozit, dare, taxă; 2. contribuţie, cotă-parte; 3. dar, cadou”. Rădăcina este în verbul tribuo, tribuere, tribui, tributum „1. a împărţi, a distribui; 2. a acorda, a da; 3. a lua în seamă, a avea în vedere; 4. a atribui, a pune seama pe…; 5. a atribui (o parte de timp), a dedica”. Elementul ad-, ataşat verbului, însemna A. spaţiul „1. (direcţia) spre, către; 2. (limita) până la; 3. (locul) la”; B. timpul „1. (momentul) la; 2. (limita) până la; 3. (timpul aproximativ) pe la”; C. numărul şi măsura „1. (aproximarea) cam; 2. (măsura) până la”; D. alte sensuri „1. (final) pentru; 2. (relaţia) în privinţa; (modul) a) (conformitatea) după; b) (comparaţia) faţă de; 4. (cauza) ca urmare a…; 5. (aditiv) în afară de… 6. (instrumentul) cu”.
Am reprodus sensurile multiple ale prepoziţiei ad pentru a vedea în fiecare dintre ele tipurile de atribut (şi) din limba română. Devenită prefix/element de compunere, aceasta a supravieţuit o vreme în alcătuirea fonetică de bază, cu consoana d, pentru ca apoi, prin dese utilizări, să urmeze legile asimilării: ad- a trecut la at-. Dublându-se consoana t, s-a pierdut identitatea originară a compusului *adtributum, un fel de „contribuţie” (tributum; participiul pasiv al verbului) „la” (ad) ceva (substantivul determinat sau înlocuitorul acestuia).
Interesante sunt şi derivatele latineşti, care luminează înţelesurile din limba română: attributio, -onis „atribuire a unui mandat de a achita o datorie; creanţă (trecută asupra altcuiva); caracter particular (al unei persoane sau al unui lucru)”; attributor, -oris „cel care atribuie”; attributum, -i „sumă de bani alocată din tezaurul public”.
