Este Crăciunul, Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Dumnezeirea S-a înomenit, Dumnezeu a venit la om… De ce? Ca pe om să îl ridice la vrednicia Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Oare nu spunem noi mereu rugăciunea Tatăl nostru? Nu suntem noi ca nişte fii ai lui Dumnezeu? Da, dacă noi Îl recunoaştem ca Tatăl din ceruri şi El, Dumnezeu se regăseşte în inimile noastre. Este minunat să ai asemenea Tată în ceruri şi această calitate de fiu/ fiică aici, pe pământ. Dar ca să ajungem la această demnitate e nevoie de ascultare, căutare şi jertfă. Spre exemplu Maica Domnului a ascultat la Buna Vestire de glasul îngerului, a căutat, la Betleem, loc să Îl nască pe Iisus, Se jertfeşte pentru neamul omenesc într-o rugăciune permanentă. Toate acestea în timp ce nebunia celor fără Dumnezeu a dus la pruncucidere, omul sperând ca şi astăzi, că poate trăi fără Dumnezeu, că Îl poate ucide. Este, evident, o lucrare sortită eşecului căci Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, născut, înomenit la Crăciun, răstignit în Vinerea Mare, a înviat la Paşte.
Această sete de ucidere, excludere din existenţa efemeră a omului a tot ce este Dumnezeiesc, Sfânt, Drept şi Bun a continuat în istorie, oamenii împărţindu-se între mărturisitori şi împotrivitori: la mijloc s-au aflat martirii, iar astăzi, în cea de-a treia zi a sărbătoririi Naşterii Domnului, Biserica îl cinsteşte pe primul martir: Sfântul Ştefan.
El a fost cooptat de cei doisprezece ucenici ai lui Hristos spre ajutor în lucrarea de vestire Cuvântului Evangheliei alături de alţi şase arhidiaconi. Şi pentru că a făcut acestă opţiune, de mărturisire a Dumnezeirii lui Iisus Hristos, Celui născut într-o peşteră ce adăpostea animalele lui Crăciun, în Betleemul Iudeii, a fost scos de locuitorii cetăţii Ierusalimului afară din oraş şi ucis cu pietre. Care era vina lui ? Îl iubea şi Îl mărturisea pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu înomenit, nu era cu gloata, prostimea, ci voia binele semenilor lui, le vorbea de o altă perspectivă şi realitate: aceea a omului ca fiu al lui Dumnezeu. De aceea s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu încă din viaţa pământească: „văd cerurile deschise”, spunea Ștefan „şi slava lui Dumnezeu, şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Iar ei îl băteau cu pietre pe Ştefan care se ruga şi zicea „Doamne Iisuse primeşte sufletul meu !”(Faptele Apostolilor, cap. VII)
Aşa să strigăm şi noi creştinii în aceste zile de sărbătoare: „primeşte Doamne colindele inimilor noastre, dragostea noastră şi nu le socoti păcat celor ce nu te cunosc, nu te mărturisesc şi nu te iubesc pe Tine!”
Sărbători cu bucurie!
Pr. Radu Grigoraș, Parohia Măgura, Bacău
